„Poate ca preferam sa credem ca fetele si femeile din IRA si din alte grupari radicale au fost cumva pacalite sa se alature, ca sunt naive, ca un barbat se afla undeva in umbra, controland actiunile si evenimentele.”
Vara trecută, două femei din Irlanda de Nord au fost arestate după o lungă operațiune de spionaj. Un agent sub acoperire MI5, care se dădea drept simpatizant, reușise să se infiltreze în cercul interior a noii Armate Republicane Irlandeze (IRA). Inregistrări audio și video au fost facute la întâlniri secrete la care s-au dezbatut, printre altele, subiecte precum atacurile cibernetice și bombardarea aeroportului Shannon. Cele două femei arestate în august, presupuse lidere ale noii IRA, vor fi judecate mai târziu în acest an într-unul dintre cele mai mari cazuri de terorism ale deceniului.
Femeile au facut parte din IRA inca de la inceput, dar povestile lor raman in mare parte nespuse. Rolurile lor – radicalizarea, antrenamentul, lupta si diferitele niveluri de condamnare sau remuscare – formeaza o istorie ascunsa. In timpul Troubles, zeci de femei au fost inchise pentru activitate IRA. Unele care au supravietuit conflictului au renuntat la fosta armata; altele raman loiale luptei armate pana si la saptezeci de ani.
In timpul etapei de cercetare pentru romanul meu, Northern Spy, a carui actiune este situata in Belfastul contemporan, am citit o parte din avalansa de carti de non-fictiune scrise despre IRA si am observat cum indecsii lor listeaza nume masculine unul dupa altul. Treptat, sutele de nume au devenit familiare, reaparand in diferite carti si documentare, alaturandu-se intr-o retea vasta si complexa de combatanti, lideri, politicieni, informatori. Am vazut aceeasi fotografie de arhiva a lui Brendan Hughes, intr-un tricou si cu mustata tip ghidon (mustata cu extremitati deosebit de lungi si curbate in sus), din nou si din nou. Hughes era important, un comandant in Belfast si un strateg important, care odata a evadat din inchisoare infasurat intr-o saltea. Dar Mairéad Farrell a fost, de asemenea, importanta – o membra IRA, impuscata in timp ce nu era inarmata in operatiune in Gibraltar – cu toate acestea, i se acorda mult mai putin spatiu. De-a lungul cercetarilor mele, am citit deseori despre importanta greva a foamei din aripa inchisorii H-Block, dar nu prea multe am citit despre cea din Armagh, inchisoarea pentru femei. Si inteleg de ce a fost scris un teanc de biografii despre presupusul sef al IRA, Gerry Adams, as dori sa citesc o carte despre Martina Anderson, care a fost condamnata pentru ca a cauzat o explozie, a petrecut treisprezece ani in inchisoare si, dupa eliberare, a fost aleasa in Parlamentul European.
Toamna trecuta, Anthony M. Amore a publicat The Woman Who Stole Vermeer, despre viata uimitoare, putin cunoscuta a lui Rose Dugdale, mostenitoarea britanica devenita simpatizanta a IRA. In 1974, Rose a furat nouasprezece tablouri ale vechilor maestri din casa Russborough din judetul Wicklow. Ea a dorit sa foloseasca picturile, printre un Vermeer si un Velázquez, ca moneda de negociere pentru a promova cauza republicana. Inainte de a-si gandi in detaliu jaful, Rose a deturnat un elicopter si aruncase bombe in butoaie de lapte pe o sectie de politie din Irlanda de Nord.
Dupa primul jaf mai mic al lui Rose, judecatorul i-a dat o pedeapsa cu suspendare: „Cred ca riscul ca vreodata sa comiti din nou jafuri sau orice act de rea-credinta este extrem de indepartat”. Amore numeste aceasta „o prezentare legendara a evaluarii slabe a personajelor”. Luni mai tarziu, Rose a furat tablouri in valoare de 8 milioane de lire sterline.
Rose s-a referit la radicalizarea ei ca la „un act politic calm”, dar nimeni la acea vreme nu pare sa o fi auzit: mass-media din anii 1970 a descris-o ca pe o naiva, o marionata a iubitului ei socialist, ignorand diploma de la Oxford si doctoratul in economie, convingerile ei politice.
„Femeile teroriste sunt mai fanatice si au o capacitate mai mare de suferinta”, spune teoreticianul Walter Laqueur. „Motivatia lor este predominant emotionala si nu poate fi zdruncinata prin argumentele intelectuale.”
Conceptia noastra cu privire la femeile din gruparile teroriste tinde sa se asemene cu o poveste despre “Flautistul din Hamelin”, despre o femeie care este cucerita de un barbat care promite un viitor si aventura. Dar, din nou si din nou, am auzit de femei care s-au alaturat IRA nu pentru ca un barbat le-a ademenit, le-a vrajit, soptindu-le promisiuni la urechi, ci din cauza nedreptatii politice si a deziluziei ca demonstratiile pasnice ale drepturilor civile ar functiona. Au fost radicalizate de violenta statului: prin incarcerare sau detentie fara proces; prin abuzul detinutilor de catre politie; prin asasinarea a treisprezece civili de catre parasutistii britanici in Duminica Sangeroasa din 1972. Isi amintesc cum au vazut soldatii daramau usile caselor si disparitia barbatilor pentru interogare. Ceea ce apare este sentimentul de a fi sub asediu constant, de catre politie, soldati si paramilitanti loialisti. Acestea sunt femei care si-au propus sa adere activ la IRA: sa se imprieteneasca cu simpatizantii, sa caute o cale de acces in organizatie, sa se intoarca dupa ce au fost respinse. IRA i-a spus unei femei ca, daca se alatura, viitorul ei este fie inchisoarea, fie moartea. Nu a fost descurajata.
Dupa inrolare, femeile au lucrat in randurile IRA pe post curieri, paznici si spioni. S-au alaturat unitatilor de servicii active care au efectuat bombardamente si asasinate. Femeile tindeau sa atraga mai putine suspiciuni la punctele de control de securitate, ceea ce le permitea sa se miste mai liber. Mia Bloom, profesor de studii de securitate, spune ca, intrucat barbatii IRA au fost arestati sau ucisi in anii ’70, femeile si fetele i-au suplinit. Aparent, o adolescenta a fost una dintre cei mai buni si precisi lunetisti din Belfast. Bloom descrie cum adolescentele isi scot tocurile cu platforma si le umplu cu armament: „Fiecare pereche de platforme putea transporta o jumatate de kilogram de explozibil”.
Poate ca preferam sa credem ca fetele si femeile din IRA si din alte grupari radicale au fost cumva pacalite sa se alature, ca sunt naive, ca un barbat se afla undeva in umbra, controland actiunile si evenimentele. Tindem sa presupunem ca femeile sunt in mod inerent pasnice, mai ales odata ce au copii. Dar maternitatea poate fi de fapt un stimulent pentru aderarea la o miscare terorista, nu un factor de descurajare. Unele femei IRA au vazut lupta lor ca pe o modalitate de a oferi copiilor lor un alt fel de viata, una pasnica.
După cifre, femeile sunt mult mai predispuse să adere la o grupare terorista interna decât la o armată tradițională. Acest lucru se poate datora faptului că gruparile teroriste promit să refacă societatea, iar femeile, deja dezavantajate față de bărbați, au mai multe de câștigat. Mairéad Farrell, membra IRA, a spus: „Sunt asuprita ca femeie și sunt asuprita și ca irlandez. Putem pune capăt opresiunii noastre ca femei doar dacă punem capăt opresiunii națiunii noastre ca intreg. ”
Conflictul central al Problemelor nu a fost încă rezolvat, iar noua IRA rămâne activa, creând în special atacuri asupra ofițerilor de poliție. După operațiunea sting, din augustul trecut, asistentul șef al poliției, Barbara Gray, a spus: „Noii IRA nu îi pasă pe cine doare sau ce distruge. Nu le pasă de nimeni.” Ignorarea femeilor din rândurile sale ar fi o greșeală colosală.
Una dintre femeile arestate vara trecută a fost descrisă la audierea pe cauțiune ca fiind o bunică cu o evidență clară căreia „ar trebui să i se ofere beneficiul îndoielii”. Procurorul nu a fost de acord, numind-o nu bunică, ci „teroristă dedicată”. Acum este treaba noastră să încercăm să înțelegem cum o femeie ar putea avea ambele calitati.
