Preeminenta (primatul) episcopului Romei asupra intregii Biserici Catolice, o institutie cunoscuta sub numele de “papalitate”, a avut nevoie de secole pentru a se dezvolta. In primele cateva sute de ani ai crestinismului, termenul “papa”, care inseamna “tata”, a fost folosit pentru orice episcop important si respectat, iar episcopul Romei a fost unul dintre mai importanti episcopi din crestinism.
Roma a fost intotdeauna onorata de asocierea ei cu Petru si Pavel si cu poziția ei ca biserica din capitala Imperiului, dar mai ales dupa ce crestinismul a fost legalizat sub imparatul Constantin, statutul special al acestei institutii a crescut chiar mai mult, de la un episcop roman la altul.
In cele din urma, doctrina suprematiei papei a atins punctul maxim spre sfarsitul secolului al 13-lea, cand Papa Bonifaciu al VIII-lea a pretins autoritate religioasa si laica deplina asupra fiecarei fiinte umane. Articolul de fata urmareste cresterea treptata a papalitatii, de la Sfantul Petru, secolul I, si pana la Papa Bonifaciu al VIII-lea, secolul al 13-lea.
Cheile Sfantului Petru
Multe dintre cererile privind autoritatea papala s-au bazat pe un argument fundamental:
- Episcopul Romei este succesorul Sfantului Petru;
- Iisus Hristos i-a dat Sfantului Pentru autoritate asupra intregii Biserici.
Referitor la prima parte a acestui argument, a se vedea sectiunea “De ce Roma?” de mai jos. A doua afirmatie se bazeaza pe un pasaj din Matei 16. In acest pasaj, Iisus ii intreaba pe ucenicii Sai cine cred ei ca este El. Petru raspunde: “Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. Iisus a replicat:
“Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, pentru ca lucrul aceasta nu ti-a fost tie dezvaluit de om, ci de Tatal meu, care este in ceruri. Adevarat iti spun tie ca tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea, iar porțile iadului nu o vor birui.
Tie iti voi da cheile imparatiei cerurilor; orice vei lega pe pamant, legat va fi si in ceruri, si orice vei dezlega pe pamant va fi dezlegat si in ceruri”. Deoarece cuvantul “Petru” inseamna “piatra”, Biserica Catolica a fost mult timp de parere ca Iisus a predicat ca Petru este temelia Bisericii si ca Petru are autoritate spirituala asupra acesteia. (Protestantii sustin ca “aceasta piatra” nu se refera la Petru, ci la marturisirea credintei). Pasajul din Matei 16 este, de asemenea, baza imaginii in care Sfantul Pentru pazeste portile Raiului.
Suport biblic suplimentar privind intaietatea lui Petru asupra Bisericii a fost gasit in Evanghelia dupa Ioan, in care Iisus cel inviat ii spune lui Petru: “Paste oile Mele!”.
Episcopi in Biserica Primara
In istoria timpurie a crestinismului, cinci orase au devenit centre importante ale crestinismului: Roma, Ierusalim, Antiohia, Alexandria si Constantinopol. Desi biserica romana a fost mereu foarte respectata, bisericile din Orient au fost, in general, mai numeroase si au avut mai multa autoritate decat cele din Occident.
Dupa ce edictul din Milano a acordat statut legal / juridic crestinismului, biserica a adoptat aceeasi structura guvernamentala ca Imperiul: provincii geografice conduse de episcopi. Prin urmare, acesti episcopi din orasele importante au crescut in putere.
Roma nu a fost singurul oras care a pretins un rol deosebit in Biserica lui Hristos. Ierusalimul a avut prestigiul de a fi orasul mortii si invierii lui Hristos, si un important consiliu al bisericii a avut loc acolo in primul secol. Antiohia a fost locul in care urmasii lui Iisus au fost numiti pentru prima data “crestini”, iar Alexandria a fost un centru important al gandirii crestine. Constantinopolul a devenit foarte important dupa Constantin a stabilit aici noua capitala a Imperiului Roman, in anul 330 d.Hr.
Cu toate acestea, pana in secolul al cincilea, episcopul Romei a inceput sa-si pretinda suprematia peste toti ceilalti episcopi, iar unii dintre Parintii Bisericii au revendicat acelasi lucru.
De ce Roma?
Motivul teologic principal pentru eventualul primat al Romei este asocierea orasului cu Petru. Traditia a considerat ca Petru a vizitat Roma in timpul vietii sale si, mai important, a fost martirizat acolo (se crede ca ramasitele sale se afla sub Bazilica Sfantul Petru din Vatican). Si despre Sfantul Pavel se crede, de asemenea, ca a fost martirizat la Roma.
Au existat, de asemenea, si motive politice in spatele avantului autoritatii Papei. In primul rand, Roma a fost capitala istorica a imperiului si un oras important punct de vedere politic, asa ca era firesc ca episcopul acestui oras sa fie, de asemenea, important. Si, cand Constantin a mutat capitala imperiului la Constantinopol, in 330, Papa a fost cel mai puternica personalitate care a ramas in Roma.
De asemenea, o influenta semnificativa au avut si invaziile barbare din secolul al cincilea. Leo I, considerat de multi ca fiind primul papa, in sensul modern, a jucat un rol important in a-l convinge pe Attila, in 452, sa nu atace Roma. Cand, in cele din urma, orasul a cazut prada vandalilor, in 455, Leo l-a convins pe liderul acestora sa nu asedieze orasul. Aceste realizari s-au adaugat la prestigiul episcopului Romei.
Mai mult decat atat, atunci cand Roma a cazut prada barbarilor, in 455 d.Hr, biserica a devenit aparator al ordinii, justitiei si a ceea ce mai ramasese din civilizatia antica. Episcopul roman a contribuit la recastigarea unitatii si stabilitatii care au fost spulberate de invazii. In Orient, pe de alta parte, Imperiul a supravietuit inca 1000 de ani. Prin urmare, episcopii de acolo nu au avut aceeasi sansa la importanta politica ca si omologul lor roman.
O alta evolutie importanta a Roma a aparut in 756, atuni când Pepin cel Scurt (fiul lui Charles Martel si tatal lui Carol cel Mare) a donat teren bisericii romane. Aceasta “Donatie a lui Pepin” a stabilit o alianta intre Papa si conducatorii viitorului Sfant Imperiu Roman. Această alianta importanta a culminat cu incoronarea lui Carol de Mare, de catre Papa Leon al III-lea, ca imparat, in ziua de Craciun a anului 800 d.Hr.
Un factor final, care nu trebuie trecut cu vederea in analiza cresterii si dezvoltarii papalitatii, il reprezinta personalitatile care au detinut functia de episcop al Romei. Acesti oameni – dintre care unii au fost lumesti, iar altii au fost foarte devotati si cucernici – au considerat despre ei insisi ca ocupa un loc special in crestinatate si, prin urmare, nu au ezitat sa pretinda aceasta suprematie.
Damasus I (366-384). O prima figura importanta in cresterea papalitatii este Damasus I. Spaniol de origine, Damasus a ocupat scaunul Romei pe fondul unui mare scandal. El a fost ales in luna octombrie a anului 366, insa un grup de arieni doreau sa-l vada pe Ursinus ca episcop in locul lui Damasus. In anul 367, imparatul Valentinian l-a recunoscut pe Damasus si l-a alungat Ursinus din Roma.
In timpul domniei sale ca episcop al Romei, Damasus a militat impotriva ereziilor apolinarianismului si arianismului, prezidand doua sinoade romane in 368 si 369 si trimitandu-si legatiile la importantul Conciliu de la Constantinopol din 381, toate acestea condamnand nu numai ereziile apolinarianismului si arianismului, dar si alte erezii. A comandat, de asemenea, traducerea Bibliei in latina vulgata (care a devenit traducerea standard utilizata de biserica de-a lungul Evului Mediu), si a construit un monument de marmura in cinstea lui Petru si Pavel.
Damasus a fost primul care a ridicat, de la sine putere, episcopatul din Roma la rangul de Scaun Apostolic. Fericitul Ieronim, secretarul lui Damasus si traducatorul Vulgatei, a fost absolut de acord cu aceasta denumire. Tatal bisericii a scris intr-o scrisoare catre Damasus:
“Intrucat nu am alt stapan decat pe Hristos, nu comunic cu nimeni, cu exceptia Preafericirii Voastre, scaunul lui Petru. Pentru aceasta, eu stiu, este Piatra pe care s-a zidit biserica. Este Arca lui Noe, iar cine nu se afla in ea va pieri atunci cand potopul copleseste totul…”
In anul 381, in timpul domniei lui Damasus, Conciliul de la Constantinopol a acordat episcopului de Constantinopol “primatul de onoare, imediat dupa episcopul de Roma”.
Siriciu (384-399). Siriciu a fost primul care a purtat titlul de “Papa” si primul care a emis o decretala oficiala – o hotarare cu precedent juridic obligatoriu – cu privire la litigiile din cadrul Bisericii. Punctul de vedere al catolicilor este, chiar si astazi, acela ca “in toate decretele sale, Papa vorbeste prin prisma constiintei autoritatii sale ecleziastice supreme si a ingrijirii pastorale peste toate bisericile.”
Inocentiu I (402-416). In timpul pontificatului lui Inocentiu, imparatul Honorius a mutat capitala Imperiului de Vest de la Roma la Ravenna, in nord-vestul Italiei, in anul 402. Roma nu mai era un centru politic puternic si, pana la aparitia statelor papale, in secolul al 8-lea, nu si-a recastigat puterea politica. Profitand de aceasta slabiciune si de lipsa unui imparat puternic, Alaric și vizigotii au cucerit si distrus Roma, in anul 410. Papa nu a avut puterea sa opreasca barbara invazie.
Cu toate acestea, Inocentiu a mers mai departe cu ideea primatului papal, introducand conceptul de “primat de jurisdictie”. Raspunzandu-le episcopilor africani, care au apelat la Papa pentru a-i sprijini impotriva pelagianismului, Inocentiu a scris:
“…… nimic din ceea ce a fost facut, chiar si in provinciile cele mai izolate si indepartate, nu ar trebui sa fie considerat drept solutionat definitiv, cu exceptia cazului in care a ajuns la cunostinta acestui Scaun, asa incat orice declaratie trebuie sa fie confirmate de toate autoritatea acestui Scaun si toate celelalte biserici trebuie sa traga de aici ceea ce ar trebui sa predice.”
Papa Leon cel Mare (440-461). Leo I a fost numit “fondatorul suprem al papalitatii”. El este considerat de multi ca fiind primul papa, in sensul modern al termenului, intrucat el a pus pe deplin in practica ideea primatului jurisdictiei. Leo a fost ideal pentru aceasta sarcina; conform informatiilor, el a fost un om bun, foarte disciplina si un adevarat crestin.
Leo a preluat titlul de Pontifex Maximus, adica “Mare Preot”, care a fost folosit de imparatii romani cu referire la cultul de stat. In scrierile sale, au aparut toate argumentele traditionale in sprijinul autoritatii papale, inclusiv ideea că Iisus i-a facut pe Petru si pe succesorii acestuia piatra de temelie a bisericii, iar episcopul Romei este succesorul lui Petru.
In timpul domniei lui Papei Leon au avut loc mai multe evenimente importante care au contribuit la dezvoltarea papalitatii. In anul 445, imparatul Valentinian a afirmat ca Episcopul Romei reprezenta legea pentru toti. In 451, papa Leon a convocat importantul Conciliu de la Calcedon, desi aceasta atributie la revenea, de obicei, imparatilor.
Dar, mai presus de toate, papa Leon a avut un rol esential in salvarea Romei de barbaria lui Attila. In anul 452, hunii au ocupat un oras italian din apropiere, drumul spre Roma le-a fost deschis, imparatul de Vest era slab in caracter si resurse, iar Orientul nu dadea nici un semn ca ar putea veni in ajutor.
Era mai mult ca sigur faptul ca hunii vor distruge Roma, insa Leon a parasit Roma si a merg sa il intalneasca pe Attila in persoana. Nu se stie ce au discutat cei doi barbati. Legenda spune ca Attila i-a vazut pe Sfintii Petru si Pavel mergand impreuna cu Leo si infricosand barbarii. In orice caz, Attila a decis sa nu atace Roma. In schimb, acesta s-a indreptat spre nord si a murit la scurt timp dupa aceea.
Trei ani mai tarziu, Papa Leon a salvat Roma de vandali. De data aceasta, nu i-a putut opri de la invazie, insa a negociat cu liderul vandalilor si a impiedicat asedierea orasului.
Gelasius I (492-496). Papa Gelasius (Ghelasie) a fost primul care a preluat titlul de “vicarul lui Hristos”. El a fost adeptul unei structuri de putere dualiste, in care autoritatea spirituala suprema ii apartinea papei, in timp ce imparatul avea doar autoritate temporara.
Grigore cel Mare (inceput de pontificat in anul 590). Grigore cel Mare, care este, in general considerat ca fiind unul dintre cei mai exemplari papi din istorie, a evitat din rasputeri sa fie ales in aceasta functie. Grigorie a fost un calugar, un abate la Manastirea Sf. Andrei, si a iubit viata monahala. Dar in 590, intr-un perioada a inundatiilor dezastruoase si a bolilor agresive, Papa Pelagius al II-lea a murit, iar Grigorie a fost ales, in unanimitate, sa-i ia locul.
Grigorie i-a implorat pe cei care l-au ales sa il elibereze de aceasta alegere si i-a scris personal imparatului, invocand faptul ca regula nu confirma alegerea. Dar scrisoarea a fost interceptata si, sase luni mai tarziu, Grigorie a primit de veste ca imparatul a confirmat alegerea sa. Abatele a incercat sa fuga, dar a fost adus cu forta la Bazilica San Pietro si consacrat ca Papa, la 3 septembrie 590.
In ciuda reticentei sale vis-à-vis de aceasta functie (reticenta care nu s-a redus de-a lungul domniei sale), Grigore s-a dedicat rolului sau, devenind al doilea Papa care a primit apelativul “cel Mare”. Papa Grigore cel Mare a organizat distribuirea de alimente celor nevoiasi, a supravegheat reconstruirea apeductelor si a negociat pacea cu lombarzii barbari.
In teologia lui, Grigorie a fost puternic influentat de Augustin. Papa a elaborat si dezvoltat ideile augustiniene, cum ar fi purgatoriul si razboiul just.
Donatia lui Constantin. Asa-numita “Donatie a lui Constantin” a fost un document despre care se spune ca a fost elaborat de Constantin pe patul de moarte: “Donez pamanturile si autoritatea mea episcopului Romei”.
Acesta a fost facut public in secolul al optulea, dar ulterior s-a dovedit a fi lipsit de autenticitate si, conform lucrarii “De falso credita et ementita Constantini donatione”, a lui Valla, ar fi datat din perioada de dupa Papa Grigore.
Perioada de instabilitate. In secolele IX si X, puterea si stabilitatea papalitatii au cunoscut un declin major. Printre nefericitele semne ale acelei perioade, enumeram:
- Domnia lui Papa Nicolae I (858-867) a fost numita “o domnie a desfraului”;
- Intre 897 si 955, au fost 17 papi.
- Simonia a fost caracterizata prin agresivitate – oamenii cumparau pozitii ecleziastice (si erau rareori calificati sa le detina);
- Nicolaismul (Apocalipsa 2: 6, 14, 15) – Incalcarea celibatului clerical – era un lucru obisnuit. Unii erau casatoriti, insa cei mai multi au ales sa aiba concubine.
Perioada de instabilitate si coruptie a inceput sa se indrepte, ca urmare a unei “desteptari”, ca urmare a unei dorinte de schimbare, care s-a concretizat la Cluny, in anul 910. Desi a fost o miscare de reforma în cadrul monahismului, a afectat in mod pozitiv intreaga biserica.
Grigore al VII-lea / Hildebrand (1073-1085). Pontificatul lui Grigore al VII-lea a stat startul unei miscari spre varf a papalitatii. Grigore a luat multe decizii incontestabile si a cerut ca toti preotii sa fie celibatari. El a fost, de asemenea, implicat in celebra lupta pentru învestitura cu Henric al IV-lea, lupta care s-a incheiat cu umilirea lui Henric. Aceasta a stat descult in zapada, timp de trei zile, la Canossa, pana cand a fost iertat de papa.
Inocentiu al III-lea (1198-1216). Regula lui Papa Inocentiu al III-lea reprezinta apogeul puterii papale. La numirea sa in functie, Inocentiu a citat din Ieremia 01:10, facand referire la propria persoana: “Iata, astazi te pun peste neamuri si peste imparatii…” De asemenea, el a predicat ca Papa sta intre Dumnezeu si om ca un mediator si vicar al lui Hristos.
In vremea lui Inocentiu, al Patrulea Conciliu Lateran a dezvoltat doctrina transsubstantierii. Papa si-a aratat, de asemenea, puterea politica in mai multe randuri: a facut ca regele Filip al II-lea sa-si ia regina inapoi acasa, deoarece a divortase de ea pe nedrept; a facut ca un alt imparat sa divorteze, intrucat sotia acestuia era prea legata de el; si regele Petru de Aragon a primit regatul ca feuda din partea papei.
Bonifaciu al VIII-(1294-1303). Contemporanii au spus despre Papa Bonifaciu ca “s-a strecurat ca o vulpe, a domnit ca un leu si a murit ca un caine”. Astazi, articolul dedicat lui din Enciclopedia Catolica confirma: “Desi a fost, cu siguranta, unul dintre cei mai remarcabili pontifi care au ocupat vreodata tronul papal, Bonifaciu al VIII-lea a fost, de asemenea, si unul dintre cei mai nefericiti. Pontificatul sau marcheaza, in istorie, declinul puterii medievale si al gloriei papalitatii”. Inca de la inceput, domnia Papei Bonifaciu s-a caracterizat prin pompa si circumstanta:
Ceremonia sa de sfintire si de incoronare a avut loc la Roma, pe 23 ianuarie 1295 si a fost caracterizata de o splendoare si maretie fara egal. Pe cand Bonifaciu se afla in drum spre Bazilica Sfantul Ioan din Lateran, Regele Carol al II-lea al Neapolelui si fiul acestuia, Charles Martel, rege titular si pretendent al Ungariei, i-au tinut fraiele calului sau de un alb imaculat; mai tarziu, cei doi, cu coroanele pe cap, l-au servit pe papa la masa cu primele feluri de mancare, inainte de a-si ocupa locurile printre cardinali.
In timpul pontificatului sau, Bonifaciu purta robe imperiale si o coroana bogata in bijuterii, si striga: “Eu sunt Caesarul. Eu sunt imparatul!” Papa Bonifaciu a facut afirmatii chiar mai marete decat Inocentiu, dar nu le-a putut sustine si argumenta. El a predicat ca papa detine atat sabia temporala cat si cea spirituala, ceea ce inseamna ca el reprezinta autoritatea suprema in ambele domenii.
In calitatea sa de lider spiritual, Papa Bonifaciu a proclamat, in anul 1300 Primul Jubileu ordinar: Papa a anuntat ca va acorda o “iertare completa si mare a tuturor pacatelor lor” tuturor celor care au vizitat, cu respect si piosenie, bisericile Sfintilor Petru si Pavel in acel an.
Ca urmare a acestui anunt, papalitatea a facut o multime de bani de pe urma pelerinilor care au vizitat Roma. Traditia spune ca, in 1301, a fost vizitat de catre marele poet Dante, dar acest lucru este pus la indoiala de unii cercetatori. Povestea “Papei” este inclusa in “Purgatoriul” lui Dante. Bonifaciu a supravegheat, de asemenea, restaurarea bisericilor, a reinviat Biblioteca Vaticanului si a fost, aparent, un mare iubitor al artelor.
Bonifaciu nu s-a bucurat de acelasi succes in domeniul temporal. Incercarile sale de a rezolva conflictele din Napoli, Venetia, Genova si Toscana au esuat. In 1296, Bonifaciu a emis Clericis laicos, care ameninta cu excomunicarea pe oricine impozita clerul, dar atat Filip al Frantei cat si Eduard I al Angliei au dorit sa impoziteze clerul, in vederea finantarii campaniilor militare, astfel ca Philip a pus un embargo asupra exportului de bijuterii din domeniul sau. Acest lucru l-a lipsit pe papa de o mare parte din veniturile sale, asa ca Bonifaciu a dat inapoi, sustinand ca o exceptie de la regula non-impozitarii a fost necesara pentru “aparare” in vremuri de “mare nevoie”.
Dupa o alta divergenta, in 1301, ministrul lui Filip a declarat ca sabia lui Filip era facuta din otel, dar a papei era facuta doar din cuvinte. Cateva luni mai tarziu, Bonifaciu a emis unam sanctam, declarand ca fiecare fiinta umana este supusa Papei Romei.
Fara sa fie descurajat, regele Filip era pregatit sa-l destituie pe Bonifaciu, pe motiv de alegeri ilegale, erezie, simonie si imoralitate. Mai multe biserici romane au solicitat acest lucru si in 1297. Bonifaciu avea 86 de ani si isi petrecea vara la poalele muntilor Apenini, la Anagni, locul nasterii sale. Trupele lui Filip au navalit in dormitorul batranului papa si l-au tinut prizonier timp de trei zile.
Oamenii din Anagni l-au salvat si a fost escortat inapoi la Roma, insa Bonifaciu a murit la cateva saptamani de la acest calvar. A fost ingropat intr-un mormant de marmura, in Bazilica San Pietro. Sfarsitul rusinos al domniei lui Bonifaciu este semnificativ: acesta “marcheaza prima respingere deschisa a dominatiei spirituale papale de catre infloritoarele monarhii nationale ale Occidentului”.
https://www.youtube.com/watch?v=BbnVLM230lQ
