Arhitectura palladiana este un stil european de arhitectura derivat si inspirat de designurile arhitectului venetian Andrea Palladio (1508-1580). Ceea ce este recunoscut astazi ca arhitectura paladiana este o evolutie a conceptelor sale originale.
Opera lui Palladio s-a bazat puternic pe simetria, perspectiva si valorile arhitecturii formale a templului clasic al Grecilor si Romanilor Antici. Din secolul al XVII-lea, interpretarea lui Palladio a acestei arhitecturi clasice a fost adaptata ca stilul cunoscut sub numele de „Palladianism”. A continuat sa se dezvolte pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea.
In Marea Britanie, paladianismul a fost in voga in timpul secolului al XVII-lea, dar inflorirea sa a fost scurtata de debutul razboiului civil englez si de impunerea austeritatii care a urmat. La inceputul secolului 18 a revenit la moda, nu numai in Anglia, ci si direct influentat din Marea Britanie, in Prusia.
Contele Francesco Algarotti se pare ca i-a scris lui Lord Burlington de la Berlin, despre faptul ca ii recomandase lui Frederic cel Mare adoptarea in Prusia a stilului arhitectural pe care Burlington il introdusese in Anglia, dar opera conceputa de Knobelsdorff de pe bulevardul Unter den Linden, bazata pe Campbell’s Casa din Wanstead, fusese construita inca din 1741.
Mai tarziu cu un secol, cand stilul a devenit cvasi-demodat in Europa, a avut o crestere a popularitatii in intreaga colonie britanica din America de Nord, evidentiata prin exemple precum Drayton Hall din Carolina de Sud, Redwood Library din Newport, Rhode Island, Conacul Morris-Jumel din New York, Casa Hammond-Harwood din Annapolis, Maryland si Monticello si Padurea de plopi din Thomas Jefferson, in Virginia.
Stilul a continuat sa fie utilizat in Europa de-a lungul secolelor XIX si inceputul secolului XX, unde a fost frecvent utilizat in proiectarea cladirilor publice si municipale.
Din a doua jumatate a secolului al XIX-lea a fost rivalizat de renasterea gotica in lumea anglofona, ai carei campioni precum Augustus Pugin, care isi amintesc originile palladianismului in templele antice, il considerau prea “pagan” pentru cultul anglican si anglo-catolic.
Totusi, ca stil arhitectural, a continuat sa fie popular si sa evolueze; fronturile, simetria si proportiile sale sunt evidente in proiectarea multor cladiri moderne din ziua de astazi.
Arhitectura lui Palladio
Cladirile proiectate in intregime de Palladio se afla toate in Venetia si in Veneto, cu o grupare deosebit de bogata de palazzi (palate) in Vicenza. Acestea includ vile si biserici precum Basilica del Redentore din Venetia.
In tratatele arhitecturale ale lui Palladio, el a urmat principiile definite de arhitectul roman Vitruvius si discipolul sau din secolul al XV-lea Leon Battista Alberti, care au respectat principiile arhitecturii romane clasice, bazate pe proportii matematice, mai degraba decat pe stilul ornamental bogat, caracteristic Renasterii.
Palladio si-a proiectat intotdeauna vilele, in stransa legatura cu amenajarea lor. Pe un deal, cum ar fi Villa Capra, fatadele erau deseori proiectate pentru a avea o valoare egala, astfel incat ocupantii sa poata avea vederi ample in toate directiile.
De asemenea, in astfel de cazuri, porticurile au fost construite pe toate partile, astfel incat ocupantii sa poata aprecia pe deplin mediul rural, in timp ce sunt protejati de soare. Palladio a folosit uneori loggia, ca alternativa la portic. Acest lucru poate fi cel mai simplu descris ca un portic incastrat sau o camera interioara cu un singur etaj, cu pereti strapunsi, care sunt deschisi la elementele mediului inconjurator.
Ocazional, o loggia ar fi plasata la nivelul etajului doi peste partea superioara a unei loggii de mai jos, creand ceea ce a fost cunoscut sub numele de loggie dubla.
Uneori, loggia a primit semnificatie intr-o fatada, fiind depasita de un fronton. Villa Godi are ca punct focal o loggie mai degraba decat un portic, plus alte cateva loggii care incheie fiecare capat al cladirii principale.
Palladio si-a modelat adesea elevatiile vilei, inspirandu-se din fatadele templului roman. Influenta templului, adesea intr-un design cruciform, a devenit mai tarziu o marca a operei sale. Vilele paladiene sunt de obicei construite cu trei etaje: un subsol rustic sau parter, care contine camera de serviciu si camerele minore.
Deasupra acestui plan se afla “piano nobile” adica etajul principal si etajul care continea camera de receptie principala plus dormitoarele, iar deasupra se afla un etaj mezzanin cu dormitoare secundare.
Proportiile fiecarei camere din vila au fost calculate pe raporturi matematice simple precum 3: 4 si 4: 5, iar diferitele camere din casa au fost inter-relationate de aceste raporturi. Arhitectii anteriori au folosit aceste formule pentru echilibrarea unei singure fatade simetrice.
Palladio a studiat profund si a luat in considerare intotdeauna dublul scop al vilelor sale (ca ferme si palate de weekend) pentru proprietarii bogati si comercianti. Aceste case simetrice asemanatoare templelor au adesea aripi la fel de simetrice, dar joase, care se indeparteaza de corpul principal pentru a gazdui caii, animalele de ferma si uneltele agricole.
Aripile, uneori detasate si conectate la vila de colonnate, au fost concepute nu numai pentru a fi functionale, ci si pentru a completa si accentua design-ul vilei. Cu toate acestea, ele nu au fost destinate in niciun fel sa faca parte din casa principala, iar urmasii lui Palladio din secolul al XVIII-lea le-au adaptat pentru a deveni o parte integranta a cladirii.
Cele patru carti de arhitectura ale lui Palladio au fost publicate pentru prima data in 1570. Acest tratat arhitectural contine descrieri si ilustratii ale arhitecturii sale, impreuna cu exemple din anticile cladiri romane, care l-au inspirat sa creeze stilul. Palladio a reinterpretat arhitectura straveche a Romei si a aplicat-o pe toate tipurile de cladiri, de la vile mari si cladiri publice, la case umile si magazii de ferme.
Palladianism timpuriu
In 1570 Palladio a publicat cartea sa “I quattro libri dell’architettura”, care a inspirat arhitectii din toata Europa.
In timpul secolului al XVII-lea, multi arhitecti care studiau in Italia au aflat despre opera lui Palladio. Arhitectii straini s-au intors acasa si au adaptat stilul Palladio pentru a se potrivi diferitelor climate, topografii si gusturi personale ale clientilor lor. In acest mod au fost aduse forme izolate de palladianism in intreaga lume.
Cu toate acestea, stilul palladian nu a atins zenitul popularitatii sale decat in secolul al XVIII-lea, in principal in Anglia, Tara Galilor, Scotia, Irlanda si ulterior America de Nord. In Venetia insasi a existat o reactie timpurie la excesele arhitecturii baroce care s-a manifestat ca o revenire la principiile palladiene. Primii neo-paladieni au fost Domenico Rossi (1657-1737) si Andrea Tirali (1657-1737).
Cel mai influent adept al Palladio a fost englezul Inigo Jones, care a calatorit in intreaga Italie urmarind exemplele acestui stil arhitectonic. „Palladianismul” lui Jones si al contemporanilor, ca si al adeptilor de mai tarziu a fost un stil in mare parte al fatadelor, iar formulele matematice care dicteaza dispunerea nu au fost aplicate strict.
