Când eram mai tânăr, aurul mi se părea un lucru simplu. Strălucește, e scump, îl porți ca să arăți bine. Apoi am început să mă plimb prin locuri diferite, prin biserici, prin moschei, prin temple, prin piețe, și mi-am dat seama că aurul nu stă niciodată doar pe piele. Stă pe povești. Pe frici. Pe speranțe. Uneori pe vină. Alteori pe o bucurie care nu se poate spune clar.
Și încă ceva: același inel, același lanț, aceeași foaie subțire de metal pot însemna lucruri complet opuse, în funcție de credința omului care le privește. Într-un loc aurul e lumină sacră, în alt loc e ispita care îți fură mintea. Asta e partea frumoasă, și puțin derutantă, a simbolurilor. Ele nu sunt obiecte. Sunt acorduri tăcute între oameni.
Aurul ca limbaj universal
Aurul are o reputație veche, aproape încăpățânată. Nu ruginește, nu se înnegrește ușor, nu se rupe ca sticla. Și, paradoxal, tocmai pentru că e atât de stabil, oamenii și-au lipit de el tot ce e instabil în viața lor. Dragoste, putere, promisiuni, gelozie, protecție, dorință de a fi văzut.
În multe religii, aurul ajunge să fie o formă de limbaj. Nu pentru că zeii ar avea nevoie de metal, sincer, dacă te gândești la asta, ar fi caraghios, ci pentru că oamenii au nevoie de ceva concret ca să exprime ceva foarte abstract. Când spui puritate, nu poți să o pui într-o cutie. Dar poți să pui în cutie o bucățică de aur, iar mintea omului face restul.
Mai e și partea psihologică: aurul seamănă cu lumina soarelui. Iar lumina, în aproape orice tradiție, înseamnă viață, adevăr, cunoaștere, prezență divină. De aici pornește mult.
Când aurul intră în spațiul sacru
Un lucru interesant e că aurul apare în două locuri diferite, care se ceartă uneori între ele. Apare în spațiul sacru, în temple, pe icoane, pe statuete, în obiecte rituale. Și apare pe corp, ca podoabă personală.
În spațiul sacru, aurul are de obicei un rol de a marca altfelul, adică separarea dintre cotidian și ceva mai înalt. Ca un semn că ai intrat într-o cameră în care regulile se schimbă. Pe corp, aurul poate fi semn de demnitate, dar poate fi și semn de vanitate, iar multe religii au o relație complicată cu asta.
De ce aurul a devenit metalul preferat al zeilor și al templelor
Pe vremuri, aurul era greu de obținut. Nu doar scump, ci rar, dificil, misterios. Când ceva e rar, devine bun pentru ritual. Pentru că ritualul, în esență, e o investiție de efort în sens. Nu dai ce e ieftin când vrei să spui mulțumesc sau când vrei să ceri protecție.
În plus, aurul reflectă lumina. Într-un altar luminat cu lumânări sau într-un sanctuar unde lumina pătrunde printr-o singură deschidere, aurul pare să aibă viață. Asta impresionează. Unii ar zice că impresionează prea mult. Și poate au și ei dreptate.
Iudaismul: între strălucirea Templului și lecția vițelului de aur
În iudaism, aurul e aproape o lecție cu două fețe. Pe de o parte, Templul din Ierusalim, în tradiție, este asociat cu obiecte sacre realizate din aur sau îmbrăcate în aur, ca semn de respect, de frumusețe oferită lui Dumnezeu. Aurul nu e pus acolo ca să etaleze bogăția omului, ci ca să arate că spațiul acela e separat, că e dedicat.
Pe de altă parte, există povestea vițelului de aur, care funcționează ca avertisment. Nu împotriva aurului în sine, ci împotriva confuziei dintre simbol și Dumnezeu. Când obiectul devine idol, aurul devine o capcană. În iudaism, asta sună ca o regulă de bun simț: folosește materia ca semn, dar nu te închina materiei.
Aurul în obiectele rituale
Când vezi în tradiția iudaică un obiect de cult ornamentat, mesajul este despre onoare, despre frumusețea care se oferă, despre un fel de grijă pentru sacru. Aurul poate simboliza și continuitatea, ideea că ceva trece din generație în generație, păstrat cu atenție.
Bijuteria ca legământ și responsabilitate
În viața de zi cu zi, bijuteria din aur poate funcționa ca un legământ, mai ales în contextul familiei. Nu e doar estetică, e și memorie. În multe familii evreiești, obiectele se transmit și devin o mică arhivă de viață. Aurul, pentru că rezistă, e potrivit să poarte amintiri.
Și mai e un aspect fin: în tradițiile în care modestia și discreția sunt apreciate, aurul nu e neapărat strigat. Poate fi purtat simplu, fără ostentație. Asta e o idee pe care o întâlnești des: nu obiectul e problema, ci intenția și felul în care îl folosești.
Creștinismul: aurul între podoabă și liturghie
Creștinismul a moștenit și a transformat multe simboluri vechi. Aurul, aici, e o punte între cer și pământ, dar și o sursă de tensiune morală. În biserici, aurul apare în icoane, în mozaicuri, în veșminte liturgice, în potire și cruci. Pe de altă parte, în textele creștine există avertismente repetate despre bogăție, despre mândrie, despre podoabă folosită ca formă de orgoliu.
Nu e o contradicție simplă. E mai degrabă o conversație lungă, de secole, despre ce înseamnă frumosul și unde se oprește frumosul și începe vanitatea.
Aurul ca lumină nepământeană în artă
Când te uiți la o icoană bizantină, fundalul auriu nu e acolo ca să copieze lumea reală. E tocmai invers, e acolo ca să spună că nu e lumea reală. Aurul devine un fel de lumină care nu are sursă. Nu vine dintr-un bec, nu vine dintr-o fereastră. E un simbol al prezenței divine, al transfigurării.
În multe tradiții ortodoxe și catolice, aurul din spațiul liturgic simbolizează slava, dar și bucuria. Asta e un cuvânt care, în practică, e greu de menținut, pentru că viața e grea. Aurul, în biserică, poate fi un memento că există și altă dimensiune decât facturile și graba.
Podoaba personală și dilema vanității
Creștinismul, ca practică, a avut mereu oameni care au purtat aur și oameni care au renunțat la aur. Unii sfinți sunt descriși ca fugind de podoabe, tocmai ca să nu-și hrănească ego-ul. În același timp, există și ideea că a oferi un obiect de aur bisericii sau a purta o cruce de aur poate fi un gest de recunoștință.
Dacă ar fi să rezum, dar fără să simplific prea mult, aurul în creștinism simbolizează fie slava lui Dumnezeu când e pus în slujba liturghiei, fie pericolul mândriei când e folosit ca formă de superioritate. Două direcții, același metal.
Islamul: frumusețe, măsură și un detaliu care schimbă totul
În islam, aurul are o semnificație legată de frumusețe și de dar, dar și de disciplină. Există o sensibilitate puternică față de echilibru: frumusețea e permisă, chiar apreciată, dar trebuie să rămână în granițele modestiei și ale intenției bune.
Un detaliu important, și aici oamenii se surprind uneori, este diferența tradițională între bărbați și femei în privința purtării aurului. În multe interpretări sunnite, bărbaților li se recomandă să evite aurul ca podoabă, în timp ce femeilor li se permite. Asta nu e despre valoarea femeii sau a bărbatului, ci despre reguli de identitate și disciplină, legate de felul în care comunitatea a înțeles textele și tradiția.
Aurul ca dar în familie și ca protecție
În multe culturi musulmane, aurul oferit la nuntă sau la ocazii importante are un rol dublu. E un semn de respect, dar e și o formă de siguranță pentru femeie. Aurul poate fi păstrat, vândut, folosit la nevoie. Asta e partea practică, aproape contabilă, dacă vrei, și nu e deloc rușinoasă. Viața are surprize, iar aurul, fiind lichid și ușor de transformat, devine un fel de plasă de siguranță.
De ce aurul pentru bărbați e privit altfel
Pentru unii, interdicția sau descurajarea purtării aurului de către bărbați simbolizează renunțarea la ostentație și la luxul gratuit. În sensul ăsta, aurul devine un test: poți să te simți demn fără să porți ceva care strălucește?
E interesant că, în același timp, aurul ca material în spațiul sacru are alte nuanțe. Nu e universal, moscheile diferă mult, dar în general accentul cade pe simplitate și pe evitarea reprezentărilor care ar distrage atenția. Aurul poate apărea, dar nu ca spectacol.
Hinduismul: aurul ca energie vie, noroc și continuitate
Hinduismul tratează aurul cu o naturalețe pe care occidentalii o înțeleg greu la prima vedere. Aici aurul nu e doar simbol, e și substanță plină de energie, legată de prosperitate, de fertilitate, de protecție. Nu e numai metal, e un fel de limbaj al vieții bune, trăite în armonie.
În multe regiuni din India, aurul e prezent în momentele importante ale vieții, mai ales la nuntă. Și da, e și despre frumusețe, dar e și despre stabilitate, despre un fond de rezervă al familiei, despre felul în care părinții spun fără cuvinte: te sprijinim.
Lakshmi, nunta și aurul ca rezervă
Zeitatea asociată cel mai des cu prosperitatea este Lakshmi. În imaginația populară, aurul se leagă de binecuvântare, de abundență, de curățenie interioară. De aceea, bijuteriile de aur sunt adesea purtate nu ca un semn de superioritate, ci ca un semn că viața e bine așezată.
Într-un fel, aici aurul seamănă cu un activ. Îl porți, îl arăți, dar și îl păstrezi. Când totul se clatină, aurul rămâne. Și, sincer, chiar dacă nu e romantic, e o formă de iubire. O iubire practică.
Ritualuri, temple și corpul ca spațiu sacru
În hinduism, corpul nu e văzut doar ca o problemă, ci și ca un instrument al ritualului. Podoaba poate avea rol de marcaj, de protecție, de semn al apartenenței. Aurul, fiind asociat cu puritatea și cu lumina, se potrivește bine în acest fel de a vedea lumea.
În temple, aurul poate acoperi statui, poate apărea în ofrande, poate fi oferit ca donație. Nu pentru că divinitatea are nevoie de metal, ci pentru că omul are nevoie să ofere ceva cu greutate simbolică.
Budismul: aurul ca merit, dar și ca test al atașamentului
Budismul are o relație foarte nuanțată cu aurul. În multe locuri, vezi statui aurite, vezi foiță de aur aplicată pe chipuri de Buddha, vezi pagode care strălucesc în soare. Și, totuși, una dintre ideile centrale în budism este eliberarea de atașament.
Asta te face să te întrebi: de ce aur? Răspunsul, de obicei, e simplu și uman. Pentru credincioși, a oferi aur sau a aplica foiță de aur poate fi o formă de merit, o practică a generozității. Nu e vorba despre a acumula pentru sine, ci despre a dărui.
Foița de aur, statui și merit
În multe tradiții budiste, a înfrumuseța o statuie a lui Buddha este un act devoțional. Aurul simbolizează iluminarea, claritatea minții, natura luminoasă a conștiinței. Acolo unde creștinismul folosește aurul ca lumină a cerului, budismul îl poate folosi ca lumină a trezirii.
Dar, și aici apare avertismentul, dacă gestul devine competiție sau mândrie, sensul se pierde. Budismul are o abilitate stranie de a transforma orice lucru frumos într-o întrebare: de ce faci asta, de fapt?
Renunțare și luxul care nu se vede
În viața monahală, podoabele sunt, de regulă, evitate. Asta nu înseamnă că aurul e rău, ci că atașamentul e periculos. Pentru un călugăr sau o călugăriță, aurul pe corp ar putea fi o ancoră în dorință.
Și totuși, pentru laici, aurul poate fi un simbol al generozității și al respectului pentru învățătură. E o tensiune acceptată, nu rezolvată simplist.
Sikhismul și Jainismul: între demnitate și renunțare
Sikhismul s-a născut într-un spațiu cultural unde aurul era deja puternic prezent în viața de familie. În același timp, accentul spiritual cade pe egalitate, pe muncă cinstită, pe generozitate și pe evitarea orgoliului. De aceea, aurul poate exista, dar nu ar trebui să devină centrul identității.
Jainismul merge și mai departe în direcția renunțării. În formele sale mai austere, atașamentul de orice bun material este privit ca o legătură care te ține departe de eliberare. Aici aurul simbolizează, mai degrabă, tentația și greutatea pe care o cari cu tine.
Sikhismul și aurul în spațiul comunitar
Un exemplu cunoscut este prezența aurului în anumite locuri de cult sikh, unde aurirea poate exprima respect și devoțiune, dar și un fel de mândrie comunitară legată de istorie și reziliență. În același timp, în viața de zi cu zi, mulți sikhi pun accent pe simplitate și pe faptul că valoarea unui om nu stă în metal.
Jainismul și logica austerității
În jainism, mai ales în tradițiile ascetice, bijuteria poate fi văzută ca o distragere, ca o formă de atașament. Aurul devine un simbol al lumii care te prinde. Dacă totul e temporar, de ce ai agăța temporarul de tine? Asta e întrebarea.
Tradiții est-asiatice: armonie, noroc, discreție
Când te uiți la tradițiile est-asiatice, lucrurile se amestecă. Ai confucianism ca etică socială, ai taoism ca filozofie și practică spirituală, ai budism în diverse forme, ai credințe populare care pun accent pe strămoși și pe protecție. Aurul, aici, apare adesea ca simbol al norocului, al armoniei și al prosperității.
În cultura chineză, de exemplu, aurul e asociat cu bogăția și cu energia bună, dar și cu ideea de a atrage binele în casă. În anumite ritualuri, aurul, sau culoarea aurie, poate fi folosită pentru a marca un obiect ca fiind favorabil.
Aurul ca armonie și noroc
În tradițiile populare, bijuteriile din aur pot avea rol de protecție, de talisman, mai ales pentru copii. Nu e întotdeauna religie în sens strict, uneori e mai mult o spiritualitate de familie. Dar simbolul e clar: aurul ține răul la distanță și aduce binele mai aproape.
Șintoismul și strălucirea discreției
În Japonia, în cadrul șintoismului, accentul cade mult pe purificare, pe respect pentru natură, pe ordine și pe simplitate. Aurul poate apărea în anumite obiecte rituale sau ornamente, dar, în general, nu este folosit ca să te copleșească. Mai degrabă apare ca o străfulgerare, ca un detaliu care spune: aici e ceva curat, ceva protejat.
Religii africane și diaspora: aurul ca statut, strămoși, protecție
În Africa de Vest, aurul nu a fost doar monedă și podoabă, ci și limbaj al puterii sacre. În anumite regate și societăți tradiționale, aurul era legat de autoritate, de rolul liderului, de relația cu strămoșii. Purtarea aurului putea fi semn că omul acela are responsabilitate, nu doar că are bani.
Aici, simbolismul e adesea comunitar. Aurul nu spune doar cine ești, ci și cui aparții, ce îți asumi, ce protejezi.
Aurul ca limbaj al puterii sacre
În spațiul care azi include Ghana, aurul a fost atât de important încât a modelat și comerțul, și identitatea. În contexte rituale, aurul putea reprezenta legătura dintre lumea vizibilă și lumea invizibilă, dintre cei vii și cei plecați.
Când un lider poartă aur, mesajul nu e doar lux. Uneori e: sunt gardianul unei ordini. Dacă se comportă prost, aurul devine ridicol. Dacă își face treaba, aurul devine simbol.
Diaspora și obiectele care prind viață în ritual
În religiile de diaspora, cum ar fi formele de vodou sau santeria, obiectele rituale pot include metale prețioase sau elemente aurii. Nu pentru ostentație, ci pentru a marca forța, energia, prezența unei entități spirituale. Aurul poate fi asociat cu anumite spirite, cu protecția, cu prosperitatea, cu bucuria.
În același timp, există mereu ideea că obiectul e doar un instrument. Dacă îl transformi în idol, ai pierdut sensul.
Antichitatea mediteraneană și Egiptul: aurul ca piele de zeu
În Egiptul antic, aurul era aproape literal divin. Era asociat cu soarele, cu nemurirea, cu viața de după viață. Faraonii erau îngropați cu aur nu ca să aibă ce cheltui dincolo, ci pentru că aurul simboliza o transformare. Un fel de trecere într-o stare în care corpul devine altceva.
În lumea greco-romană, aurul avea și el rol ritual, dar și rol social, și rol magic. Amuletele, inelele cu sigiliu, bijuteriile oferite în ceremonii, toate aveau o dublă funcție: să arate statutul și să aducă protecție.
Egiptul, soarele și viața de după
Când vezi masca funerară a unui faraon, aurul e mai mult decât decor. E un fel de mesaj: omul acesta devine, simbolic, apropiat de soare, de ordine cosmică. Aurul este permanență. Într-o lume în care viața era fragilă, permanența era cel mai scump lucru.
Grecii și romanii, jurăminte și amulete
În cultura greacă și romană, aurul în bijuterii putea simboliza legământul, fidelitatea, dar și favoarea zeilor. Inelele nu erau doar podoabe, erau și instrumente de autoritate. Sigiliul de aur spunea: cuvântul meu are greutate.
Și asta e o temă care revine peste tot, indiferent de continent: aurul ca greutate simbolică. Nu greutatea în grame, ci greutatea în semnificație.
Temele care se repetă, chiar dacă religiile se contrazic
După ce te uiți la atât de multe tradiții, începi să vezi niște fire comune. Și e ciudat, pentru că oamenii se ceartă pe dogme, pe cuvinte, pe interpretări, dar când vine vorba de aur, reacția e surprinzător de asemănătoare.
Aurul simbolizează lumină. Simbolizează permanență. Simbolizează sacrificiu și dar. Simbolizează putere și responsabilitate. Simbolizează protecție, uneori chiar împotriva fricii de sărăcie.
Dar aurul simbolizează și pericol. Pericolul de a confunda aparența cu esența. Pericolul de a te agăța de imagine. Pericolul de a te măsura pe tine și pe alții în funcție de metal.
Aurul ca lumină
Când intri într-o biserică cu fundaluri aurii sau într-un templu cu statui aurite, primul lucru pe care îl simți e că lumina se schimbă. Aurul nu e doar culoare, e o atmosferă. În religii diferite, lumina are nume diferite, dar efectul psihologic e similar: îți amintește că ești mic, că există ceva mai mare, că poate merită să te oprești o secundă.
Aurul ca garanție socială și economică
Asta e partea pe care mulți o ascund sub covor, de parcă ar fi rușinoasă. Nu e. În multe culturi, aurul în bijuterii este și un fel de bancă purtată pe corp. Nu sună romantic, dar e adevărat. Pentru o familie, să ofere aur la nuntă poate însemna: îți dăm o rezervă, o plasă de siguranță.
În tradițiile unde femeile au avut mai puțin acces la proprietate sau la venituri proprii, aurul a funcționat adesea ca o formă de autonomie. Îl poți păstra, îl poți vinde, îl poți transforma. Nu e doar podoabă, e și libertate.
Aurul ca seducție și pericol moral
Aici intră toate avertismentele, fie că vin din texte biblice, din predici, din hadith-uri, din învățături ascetice. Aurul te poate face să crezi că ești mai important decât ești. Și te poate face să uiți că, în fața morții, metalul nu negociază.
Religiile, când sunt sănătoase, încearcă să pună o frână. Nu neapărat să interzică frumusețea, ci să o țină într-un loc în care nu devine idol.
Ce facem cu toate astea, azi?
Trăim într-o lume în care simbolurile se vând repede. Pui o fotografie cu o bijuterie, pui o poveste scurtă, și gata, ai creat o emoție. Uneori e autentic, alteori e doar marketing. Nu judec pe nimeni, așa funcționează piața. Problema apare când nu mai știi ce cumperi, de fapt.
Dacă te gândești la aur doar ca la o piesă care arată bine, e ok. Dar dacă te uiți puțin mai adânc, îți dai seama că purtarea aurului e, pentru mulți oameni, o declarație. Uneori o declarație către Dumnezeu, alteori către familie, alteori către sine.
Și, ciudat, de multe ori începe de la un gest mic, aproape banal, cum ar fi o bratara primită într-o zi în care cineva a vrut să spună fără multe cuvinte: țin la tine.
Între tradiție și marketing
Azi, bijuteriile din aur circulă între sacru și profan mai repede ca oricând. Un simbol care într-un sat era legat de nuntă și de binecuvântare ajunge, în oraș, să fie legat de modă. Nu e neapărat rău. Simbolurile se mișcă, se adaptează.
Dar cred că merită, din când în când, să-ți pui întrebarea simplă: ce înseamnă pentru mine? Pentru că, dacă nu îți dai tu sens, ți-l dă altcineva. Și, sincer, nu vrei să trăiești cu simboluri împrumutate fără să știi de unde vin.
Un gest mic, o semnificație mare
Dacă ar fi să pleci cu o singură idee, aș vrea să fie asta: aurul din bijuterii, în religii diferite, nu vorbește doar despre bani. Vorbește despre felul în care omul încearcă să atingă invizibilul cu ceva vizibil.
Uneori asta iese bine și devine artă, ritual, memorie. Alteori iese prost și devine idol, mândrie, competiție.
Aurul e același. Noi ne schimbăm. Iar felul în care îl purtăm sau îl oferim spune, fără să vrem, ce fel de oameni vrem să fim. Asta e partea care mă interesează cel mai mult, mai mult decât caratele și decât prețul pe gram. Pentru că, la finalul zilei, sensul pe care îl porți cu tine cântărește mai greu decât metalul.
Când aurul este refuzat sau ținut la distanță
Până acum am vorbit mult despre aur ca simbol pozitiv, dar ar fi nedrept să nu vorbim și despre momentele în care aurul e privit cu suspiciune sau chiar respins. Unele religii nu au o problemă cu aurul în sine, au o problemă cu ceea ce aurul poate trezi în om.
Ascetismul, fie că îl întâlnești în creștinism, în budism, în jainism sau în alte tradiții, spune cam aceeași poveste: omul se atașează de lucruri și apoi suferă pentru ele. Când porți aur, există riscul să porți și frică. Frica de a pierde, frica de a nu fi destul, frica de a fi văzut mai puțin.
În mediile monastice creștine, de exemplu, renunțarea la podoabe a devenit un semn al libertății. Nu al tristeții. Libertatea, în sensul acesta, înseamnă să nu te mai lege imaginea ta. Un călugăr sau o călugăriță nu vrea să fie definit de metal, de aceea alege o haină simplă. Poate că, în oraș, pare ciudat. Dar dacă stai de vorbă cu cineva care trăiește în felul acesta, înțelegi altceva: renunțarea nu e lipsă, e alegere.
În islam, cum spuneam, diferența tradițională între bărbați și femei în privința aurului merge tot în direcția aceasta a disciplinei. În budism și jainism, interdicțiile sau recomandările de simplitate au aceeași logică. Îți spun: ai grijă la ce îți hrănește dorința.
E un paradox care mie îmi place. Aurul poate simboliza divinul, dar poate simboliza și lanțul care te ține departe de divin. Depinde de omul care îl poartă.
Aurul în Americile precolumbiene: soarele pe pământ
Când ajungi la civilizațiile din Americi, înainte de contactul cu Europa, aurul capătă o nuanță care te scoate din obișnuit. Pentru unele culturi, aurul nu era, în primul rând, bani. Era un material sacru legat de soare.
În lumea andină, aurul a fost asociat cu energia solară, cu autoritatea și cu ordinea cosmică. În imaginile care au ajuns până la noi, aurul apare în obiecte ceremoniale, în ornamente, în ofrande. Aici bijuteria nu e doar podoabă personală, ci și obiect de mediere cu lumea divină.
Mi se pare important să înțelegem asta: dacă tu vezi aurul ca pe un activ financiar, te uiți altfel la el. Dacă îl vezi ca pe o bucată de soare prinsă în metal, te uiți complet diferit. Pentru multe comunități, aurul era frumos tocmai pentru că nu era folosit la cumpărături, ci la ceremonie.
Când europenii au ajuns și au început să vadă aurul aproape exclusiv ca valoare de schimb, s-a produs o coliziune de sensuri. Unii au văzut sacrul, alții au văzut profitul. Nu e doar istorie, e și o lecție despre cum simbolurile pot fi răstălmăcite când trec dintr-o cultură în alta.
Aurul, alchimia și visul de perfecțiune
Nu e o religie în sens clasic, dar alchimia a influențat imaginarul multor oameni și, indirect, a atins și spațiul spiritual. În alchimie, aurul era considerat metalul perfect. Nu doar pentru că nu ruginește, ci pentru că reprezenta un ideal: transformarea.
Mulți au luat asta literal, ca pe încercarea de a transforma metale ieftine în aur. Dar, în plan simbolic, alchimia a vorbit mult despre transformarea omului. Aurul ca rezultat final al unei curățiri interioare. Aici bijuteria de aur devine o metaforă a unui caracter lustruit prin încercări.
Din nou, nu e un mesaj simplu. Poți să te folosești de metaforă ca să crești, sau poți să o folosești ca să te amăgești. Dar ideea că aurul reprezintă perfecțiunea, și nu doar bogăția, a rămas lipită de metal în multe culturi.
Un ultim detaliu despre sensul personal
Am văzut oameni care poartă aur ca să se apere de lume, ca o armură mică, strălucitoare. Am văzut oameni care poartă aur ca să se simtă aproape de cineva care nu mai e. Și am văzut oameni care nu poartă deloc, tocmai ca să nu lase lumea să îi citească viața pe piele.
Asta mă duce la un gând simplu, pe care îl tot întorc pe toate părțile. Religiile vorbesc despre aur ca despre un semn, dar fiecare om își scrie propria legendă pe semnul acela. Când o mamă oferă aur fiicei ei, poate spune: te binecuvântez, îți dau protecție, îți dau continuitate. Când cineva depune aur într-un altar, poate spune: mulțumesc, am fost auzit, am fost ajutat. Când cineva refuză aurul, poate spune: nu vreau să depind de aplauze.
Și dacă tot am început cu ideea că aurul stă pe povești, cred că aici e miezul. Aurul nu este doar un metal. E un test, un dar, un semn de apartenență, uneori o amintire care îți apasă în palmă când deschizi o cutie veche. Dacă îl porți sau nu, important e să știi ce mesaj trimiți, și ce mesaj îți trimiți ție.
Nu trebuie să fii teolog ca să pricepi. E suficient să fii atent la tine. Într-un fel, asta e și religie: atenție.
