Proiectarea urbana este procesul de proiectare si conturare a caracteristicilor fizice ale oraselor, comunelor si satelor precum si planificarea furnizarii serviciilor municipale adresate rezidentilor si vizitatorilor.
Spre deosebire de arhitectura, care se concentreaza pe proiectarea cladirilor individuale, proiectarea urbana se ocupa cu o scara mai mare de grupuri de cladiri, strazi si spatii publice, cartiere, districte si orase intregi, cu scopul de a face zonele urbane functionale si durabile.
Desi utilizarea profesionala contemporana a termenului „design urban” dateaza de la mijlocul secolului XX, designul urban ca atare a fost practicat de-a lungul istoriei, din cele mai vechi timpuri. Exemple antice de orase planificate si proiectate cu grija exista in Asia, Africa, Europa si America si sunt cunoscute in special in culturile clasice chineze, romane si grecesti (a se vedea Hipodamul din Milet).
Design urban modern
In secolul al XIX-lea, orasele s-au industrializat si s-au extins intr-un ritm extraordinar. Afacerile private au dictat in mare masura ritmul si stilul acestei dezvoltari. Extinderea a creat multe greutati pentru oamenii saraci si preocuparea pentru sanatatea publica a crescut.
Cu toate acestea, stilul guvernamental “laissez-faire”, la moda pentru cea mai mare parte a erei victoriene, incepea sa faca loc unui nou liberalism.
Aceasta a dat mai multa putere publicului. Publicul dorea ca guvernul sa ofere cetatenilor, in special lucratorilor din fabrici, medii mai sanatoase. In jurul anului 1900, designul urban modern a aparut din dezvoltarea teoriilor privind modul de atenuare a consecintelor epocii industriale.
Primul teoretician modern al urbanismului a fost Sir Ebenezer Howard. Ideile sale, desi utopice la prima vedere, au fost adoptate in intreaga lume pentru ca erau extrem de practice. El a initiat “miscarea oraselor- gradina” in 1898. Orasele sale tip gradina erau destinate sa fie planificate pentru comunitati de sine statatoare, inconjurate de parcuri.
Howard dorea ca orasele sa fie proportionale cu zone separate de resedinte, industrie si agricultura. Inspirat de romanul utopic Looking Backward si de lucrarea lui Henry George – Progres si saracie, Howard si-a publicat cartea Garden Cities of Tomorrow in 1898. Opera sa este o referinta importanta in istoria urbanismului. El a avut in vedere orasul gradina autosuficient, capabil de a adaposti 32.000 de persoane, pe un sit de 6.000 de acri (2.428 ha).
El a planificat pe un model concentric, cu spatii deschise, parcuri publice si sase bulevarde largi, cu 37 de metri latime, care se extind radial, din centru. Cand a ajuns la o populare maxima, Howard a dorit sa se dezvolte un alt oras tip gradina in apropiere.
El a avut in vedere un grup de mai multe orase ca sateliti ai unui oras central de 50.000 de oameni, legati de un drum si de calea ferata. Modelul sau pentru un oras gradina a fost creat pentru prima data la Letchworth si Welwyn Garden City in Hertfordshire. Miscarea Howard a fost extinsa de Sir Frederic Osborn la planificarea regionala.
La inceputul anilor 1900, planificarea urbanistica a devenit profesionalizata. Odata cu aportul vizionarilor utopici, inginerilor civili si consilierilor locali, au fost dezvoltate noi abordari ale proiectarii oraselor pentru luarea in considerare a factorilor de decizie, precum functionarii alesi. In 1899, a fost fondata Asociatia de amenajare a teritoriului si a spatiilor. In 1909, primul curs academic de urbanism a fost oferit de Universitatea din Liverpool.
Planificarea urbana a fost intocmita oficial in Legea privind locuinta si urbanismul din 1909. „Orasul gradina” al lui Howard a obligat autoritatile locale sa introduca un sistem in care toata constructia de locuinte s-a conformat standardelor specifice ale cladirilor.
In Marea Britanie in urma acestei legi, inspectorii, inginerii civili, arhitectii si avocatii au inceput sa lucreze impreuna in cadrul autoritatilor locale. In 1910, Thomas Adams a devenit primul inspector de urbanism la Consiliul de administratie locala si a inceput intalnirea cu practicienii.
In 1914, a fost infiintat Institutul Urbanistic. Primul curs de urbanism din America a fost infiintat in 1924, la Universitatea Harvard. Profesionistii au dezvoltat scheme de dezvoltare a terenurilor, transformand urbanismul intr-o noua zona de expertiza.
In secolul XX, planificarea urbana a fost schimbata pentru totdeauna de industria auto. Proiectarea orientata spre masini a afectat cresterea „designului urban”. Schemele orasului trebuiau sa se invarta in jurul drumurilor si a modelelor de trafic.
In 1956, „Urban design” a fost folosit pentru prima data la o serie de conferinte la Universitatea Harvard. Evenimentul a oferit o platforma pentru programul Urban Design de la Harvard. De asemenea, programul a folosit scrierile unor ganditori celebri in planificare urbana: Gordon Cullen, Jane Jacobs, Kevin Lynch si Christopher Alexander.
In 1961, Gordon Cullen a publicat The Concise Townscape. El a examinat abordarea artistica traditionala a designului orasului creat de catre teoreticieni, inclusiv Camillo Sitte, Barry Parker si Raymond Unwin. Cullen a creat, de asemenea, conceptul de „viziune in serie”. A definit peisajul urban ca o serie de spatii conexe.
In 1961, Jane Jacobs a publicat „Moartea si viata marilor orase americane”. Ea a criticat Modernismul la CIAM (Congresele internationale de arhitectura moderna).
De asemenea, Jacobs a afirmat ca ratele criminalitatii in spatiile aflate in proprietatea publica au crescut, din cauza abordarii moderniste a „orasului parc”. In schimb, ea a sustinut o abordare „urbana a strazii” in ceea ce priveste urbanismul, prin reinvierea principalelor precedente ale spatiului public (de exemplu, strazi, piete).
In acelasi an, Kevin Lynch a publicat The Image of the City. Lynch a acordat o importanta ridicata design-ului urban, in special in ceea ce priveste conceptul de lizibilitate. A redus teoria designului urban la cinci elemente de baza: cai, cartiere, margini, noduri, repere. El a introdus, de asemenea, utilizarea hartilor mentale pentru a intelege orasul popular, mai degraba decat planurile fizice bidimensionale din ultimii 50 de ani.
Tendinte actuale
Proiectarea urbana incearca sa creeze medii urbane durabile, cu structuri de lunga durata, cladiri si capacitate de viata imbunatatita. Acest tip de urbanism isi propune sa reduca impactul asupra mediului prin modificarea mediului construit pentru a crea orase inteligente care sa sprijine transportul durabil. Cartierele urbane compacte incurajeaza locuitorii sa conduca mai putin.
Aceste cartiere au un impact semnificativ mai scazut asupra mediului in comparatie cu suburbiile extinse. Pentru a preveni raspandirea urbana, a fost introdus in Europa managementul circulatiei fluxurilor circulare, pentru promovarea modelelor durabile de utilizare a terenurilor.
Ca urmare a miscarii recente a arhitecturii clasice noi, constructia durabila isi propune sa dezvolte o crestere inteligenta, practicabilitate, traditie arhitectonica si design clasic. Contrasteaza astfel o arhitectura modernista si uniforma la nivel global. In anii 1980, proiectarea urbana a inceput sa se opuna cresterii locuintelor solitare si extinderii suburbane.
Frank Reale a prezentat un concept interesant de Dezvoltare Nodulara (END) care integreaza multe proiecte urbane si principii ecologice – “Sa proiectam si sa construim hub-uri rurale mai mici, cu autostrazi de conectare de inalta calitate, in loc sa adaugam infrastructura mai scumpa in orasele mari existente, confruntandu-ne astfel cu congestionarea traficului.”
