Știi cum e când auzi pentru a suta oară despre blockchain și Bitcoin și te întrebi dacă chiar merită să înțelegi despre ce e vorba? Am fost și eu acolo. După ce am citit tone de articole tehnice și am stat de vorbă cu programatori care jurau că asta e viitorul, am realizat că, de fapt, diferența dintre blockchain și o bază de date normală nu e chiar rocket science.
E mai simplu decât pare. Gândește-te la un caiet de notițe pe care îl ții doar tu, unde poți șterge și rescrie orice, versus un registru public unde odată ce ai scris ceva cu pixul, rămâne acolo pe vecie și toată lumea poate vedea. Cam asta e, în mare.
Bazele de date tradiționale: vechea gardă care încă ține frontul
Hai să pornim cu ce știm deja. O bază de date tradițională e ca dulapul ăla din birou unde îți ții toate hârtiile importante. Le sortezi frumos, le pui în bibliorafturi, și când ai nevoie de ceva, știi exact unde să cauți. Plus că tu decizi cine are cheie de la dulap.
Poate nu realizezi, dar folosești baze de date tradiționale în fiecare zi. Când scrollezi pe Instagram și îți apar pozele alea de acum trei ani de care ți-e un pic rușine acum, ele vin dintr-o bază de date. Când verifici cât mai ai în cont după ce ai plătit chiria, informația aia vine tot dintr-o bază de date. Chiar și lista aia de contacte din telefon, ghici ce, tot o formă de bază de date e.
Ce-i frumos la sistemele astea clasice e că sunt flexibile rău. Administratorul, care de obicei e un tip plictisit cu ochelari care stă într-un birou din subsol (glumesc, evident), poate face cam ce vrea. A greșit cineva un nume? Pac, corectat. Vrea un client să își șteargă contul că s-a supărat? Șters. Trebuie reorganizată toată schema că șeful a avut o revelație? Se face.
Dar flexibilitatea asta vine la pachet cu ceva. Trebuie să ai încredere în tipul ăla cu ochelari din subsol. Sau în compania care angajează tipul. Și aici încep problemele interesante.
Apariția blockchain: când lumea s-a săturat să mai aibă încredere
2008 a fost un an nasol pentru încrederea în sistem. Bănci care păreau de nezdruncinat s-au prăbușit, oameni și-au pierdut economiile, și dintr-odată toată lumea s-a întrebat: chiar trebuie să avem încredere oarbă în instituțiile astea?
Un tip (sau tipă, sau grup, nimeni nu știe sigur) cu pseudonimul Satoshi Nakamoto a venit cu o idee nebună. Ce-ar fi dacă am avea un sistem de evidență care nu aparține nimănui dar în același timp aparține tuturor? Știu, sună a paradox filozofic, dar stai să vezi.
În loc să ai un singur caiet într-un sertar, imaginează-ți că ai mii de oameni, fiecare cu câte o copie identică a aceluiași caiet. Când cineva vrea să scrie ceva nou, toți trebuie să se uite, să verifice că e ok, și abia apoi scriu cu toții același lucru în caietele lor. Și odată scris, gata, nu mai poate nimeni să șteargă nimic.
Numele de blockchain vine de la felul cum sunt organizate informațiile. Ai blocuri de date legate între ele ca vagoanele unui tren. Fiecare vagon nou se cuplează doar la cel din urmă, și dacă încerci să scoți un vagon din mijloc, tot trenul se destramă. Ok, analogia nu e perfectă, dar înțelegi ideea.
Diferențele care chiar contează în practică
Cine e șeful aici?
La bazele de date normale, ierarhia e clară. Facebook deține serverele cu pozele tale, Google are emailurile tale, banca are datele despre tranzacții. E un model pe care îl înțelegem pentru că așa funcționează aproape totul în jurul nostru. Cineva e proprietar, cineva e responsabil.
Blockchain-ul dă totul peste cap. Nu există șef. Nu există cineva care să poată apăsa un buton și să șteargă tot. În schimb, ai o grămadă de participanți care trebuie să se pună de acord pentru orice schimbare. E diferența dintre o firmă cu patron și o cooperativă unde toți membrii votează pentru orice decizie. Ambele pot merge, dar foarte diferit.
Asta are consecințe practice serioase. Știi când uiți parola de la email și dai pe “am uitat parola” și îți trimite link de resetare? La blockchain, dacă ai uitat cheia privată, pa și pusi, banii tăi digitali sunt pierduți pentru totdeauna. Nu există customer support, că nu există o companie în spate.
Modificări și ștersături: misiune imposibilă
Asta e probabil diferența cea mai evidentă. Bazele de date normale sunt făcute să fie editate. E în ADN-ul lor să poți schimba, șterge, actualiza orice. Ai scris “Jon” în loc de “John”? Nicio problemă, repari și gata, nimeni nu știe că ai greșit vreodată.
La blockchain, odată scris, scris rămâne. Poți să adaugi o notă că “uite, am greșit acolo, de fapt e așa”, dar greșeala originală rămâne vizibilă pentru eternitate. E ca diferența dintre a scrie cu creionul și a putea șterge cu guma, versus a scrie cu marker permanent pe un panou de sticlă în mijlocul orașului.
Asta face blockchain-ul genial pentru lucruri gen audit financiar, unde vrei să vezi exact cine ce și când a făcut. Dar devine problematic când vine vorba de intimitate. Cum respecți GDPR-ul ăla european care zice că oamenii au dreptul să fie uitați, când sistemul tău e construit literalmente să nu uite nimic niciodată?
Viteza: țestoasa și iepurele, dar invers
O bază de date bine pusă la punct procesează sute de mii de operațiuni pe secundă. Visa, ăia de la carduri, pot procesa cam 65.000 de tranzacții pe secundă când e Black Friday și toată lumea își cumpără televizoare. Bitcoin procesează cam… 7 tranzacții pe secundă. Da, șapte. Nu lipsește nicio cifră.
De ce diferența asta absurdă? Păi, când ai un singur computer (sau un set de computere controlate de aceeași firmă) care decide, totul merge rapid. Când trebuie ca mii de computere din toată lumea să se pună de acord, durează. E ca diferența dintre a decide singur ce pizza să comanzi și a organiza un sondaj național pe tema asta.
Sunt tot felul de soluții în lucru pentru problema asta. Lightning Network, sharding, layer-2, termeni fancy care în esență încearcă să facă blockchain-ul mai rapid fără să sacrifice descentralizarea. Dar deocamdată, dacă vrei viteză, nu te complica cu blockchain.
Cât te costă distracția
Un aspect de care nu prea se vorbește: blockchain-ul public e scump rău de tot când e aglomerat. În 2017, când toată lumea înnebunise după Bitcoin, o tranzacție ajunsese să coste 55 de dolari. Cincizeci și cinci! Pentru context, când plătești cafeaua aia de 5 lei cu cardul, comerciantul plătește vreo 10-15 bani comision.
Cu o bază de date normală, știi dinainte cam cât te costă. Serverul atât, administratorul atât, licențele atât. Poți face un buget și să te ții de el. Cu blockchain-ul public, costurile pot exploda când toată lumea vrea să facă tranzacții în același timp.
Unde are sens fiecare variantă
Când blockchain-ul chiar își merită hype-ul
Sunt situații unde blockchain-ul e într-adevăr revoluționar. Ia de exemplu un container cu medicamente care călătorește din India până în România. Trece prin zece țări, douăzeci de firme diferite se ocupă de el pe parcurs. Niciuna din firmele astea nu vrea să dea controlul datelor unei singure companii concurente. Blockchain-ul le permite tuturor să vadă și să verifice totul, fără ca nimeni să poată trișa.
Sau votul electronic. Închipuie-ți un sistem unde fiecare vot e înregistrat permanent și transparent, oricine poate verifica numărătoarea, dar nimeni nu poate afla cum ai votat tu personal. Gata cu suspiciunile de fraudă, gata cu număratul și renumăratul buletinelor.
NFT-urile, dincolo de toată nebunia cu maimuțele alea digitale care costau cât o garsonieră, au introdus ceva nou: ideea că poți deține cu adevărat ceva digital, nu doar o copie. E prima dată în istorie când asta e posibil, și implicațiile sunt mult mai mari decât jpeg-uri scumpe.
Unde bazele de date clasice sunt încă regi
Pentru 99% din aplicațiile business normale, bazele de date tradiționale sunt alegerea evidentă.
Magazinul tău online nu are nevoie de consensul a mii de computere ca să proceseze o comandă de tricouri. Aplicația aia de fitness nu câștigă nimic dacă nu poți șterge intrarea aia când ai băgat din greșeală că ai 500 de kile.
Și apoi e aspectul legal. GDPR-ul, legea aia europeană care îi face pe toți să îți ceară acordul pentru cookies, cere ca firmele să poată șterge datele tale personale când le ceri asta. Cu o bază de date normală, e simplu. Cu blockchain, e literalmente imposibil.
Pentru sisteme care au nevoie de performanță extremă, blockchain-ul nici nu intră în discuție.
Trading-ul ăla unde se cumpără și se vând acțiuni de mii de ori pe secundă? Netflix care pompează filme către milioane de oameni simultan? Ar fi imposibil cu tehnologia blockchain de azi.
Ce ne așteaptă în viitor
Probabil nu o să câștige net niciuna dintre tehnologii. Mai degrabă o să vedem o combinație inteligentă între ele. Deja apar sisteme hibride care iau ce e mai bun din ambele lumi.
Sunt blockchain-uri “cu permisiune” unde nu oricine poate participa, ci doar entități verificate. IBM și Walmart au făcut un sistem din ăsta pentru trasabilitatea alimentelor. E un fel de blockchain, dar cu un pic de control centralizat ca să meargă mai repede și să fie conform cu legile.
În același timp, bazele de date normale încep să împrumute idei de la blockchain. Jurnale care nu pot fi modificate, verificare criptografică, astea sunt funcții care migrează încet în sistemele clasice.
O idee mișto pe care am văzut-o implementată e să folosești blockchain doar pentru audit.
Datele principale stau într-o bază normală pentru viteză, dar din când în când salvezi un fel de amprentă digitală în blockchain ca să poți demonstra că nimeni nu a umblat la date între timp.
La final de zi, ce înseamnă asta pentru noi
După toată povestea asta tehnică, întrebarea care contează e: ok, și eu ce fac cu informația asta? Răspunsul nu e simplu, din păcate.
Blockchain-ul nu e glonțul de argint care rezolvă toate problemele digitale, cum cred unii fanatici. Dar nici nu e o păcălele fără substanță, cum zic scepticii. E o unealtă nouă, foarte bună pentru anumite treburi și complet nepotrivită pentru altele.
Dacă ai de rezolvat o problemă unde nimeni nu are încredere în nimeni, unde transparența e critică, unde e mai important să nu poată nimeni să modifice istoria decât să fie totul flexibil, atunci da, blockchain-ul merită luat în considerare. Dacă ai nevoie de viteză și control direct, rămâi la clasic.
Până la urmă, astea sunt unelte diferite pentru probleme diferite. Nu întrebi ce e mai bun între ciocan și șurubelniță, întrebi ce vrei să construiești. La fel e și aici.
Trăim vremuri interesante din punct de vedere tehnologic. Paradigme care au funcționat zeci de ani sunt provocate de idei complet noi.
Nu știu care o să fie peisajul tehnologic peste zece ani, dar drumul până acolo o să fie cu siguranță fascinant. Și măcar acum, când o să mai auzi pe cineva vorbind despre blockchain la o bere, o să știi despre ce e vorba. Nu-i chiar atât de complicat până la urmă, nu?
