Într-o autogară mică, am văzut o femeie cu două sacoșe de rafie și un telefon ținut strâns în palmă. Vorbea încet, ca să nu audă toată sala, și repeta același lucru: a ajuns salariul, trimit azi banii. Nu era nimic spectaculos în scena aceea, doar oboseala unui drum lung și grija aceea practică, românească, pentru cei rămași acasă.
Așa arată, de multe ori, economia nevăzută a migrației. Nu începe cu grafice, ci cu o rată la bancă, o sobă schimbată, un copil ținut la facultate, o casă ridicată încet, din concediu în concediu. Când întrebi câți români lucrează în străinătate și câți bani trimit acasă, întrebi, de fapt, cât din România de azi se ține pe umerii unor oameni care își beau cafeaua la Torino, Birmingham, München, Madrid sau Haga.
Răspunsul onest nu încape într-o singură cifră. România nu are un registru complet al tuturor românilor plecați, iar unii oameni lucrează sezonier, alții au rezidență stabilă, alții s-au naturalizat și dispar din statistica cetățeniei române. Totuși, datele disponibile ne permit să desenăm un contur destul de clar: milioane de români trăiesc sau muncesc peste hotare, iar banii trimiși acasă rămân una dintre cele mai importante surse private de valută pentru țară.
Cifra care contează: aproximativ câteva milioane de români activi peste hotare
Dacă vorbim strict despre românii aflați în alte state ale Uniunii Europene, Eurostat indică în ultimii ani o cifră de aproximativ 3 milioane de cetățeni români care locuiesc în alt stat membru decât România. Este, în interiorul Uniunii, cea mai mare comunitate mobilă formată din cetățeni ai unei țări UE. Cu alte cuvinte, românii sunt printre europenii care au folosit cel mai intens libertatea de mișcare.
Dar această cifră nu înseamnă automat 3 milioane de salariați. În ea intră și copii, soți sau soții fără loc de muncă, studenți, persoane aflate în îngrijire, pensionari și oameni care lucrează doar câteva luni pe an. Când coborâm din statistica rezidenței în statistica muncii, lucrurile se complică, dar nu se întunecă de tot.
O estimare prudentă spune că, în prezent, între 2,5 și 3,5 milioane de români lucrează efectiv în străinătate, fie cu contract stabil, fie sezonier, fie în forme mai flexibile de muncă. Dacă includem și românii stabiliți în afara Uniunii Europene, în Regatul Unit, Statele Unite, Canada, Elveția, Norvegia sau alte destinații, cifra totală a românilor care muncesc peste hotare poate trece de 3 milioane. Nu e o cifră de pus în ramă, ca și cum ar fi perfectă. E mai degrabă o fotografie făcută din mers.
Sincer să fiu, mie mi se pare mai corect să vorbim despre un interval decât despre un număr rotund. Oamenii nu stau cuminți în tabele. Un bărbat din Botoșani poate lucra șase luni în construcții în Germania și șase luni acasă. O femeie din Neamț poate îngriji o bătrână în Italia, apoi se întoarce două luni în sat, apoi pleacă iar. În statistici, aceste vieți se așază greu.
De ce nu știm exact câți români muncesc în afară
Primul motiv este simplu: nu toți românii plecați se înregistrează la consulate sau la instituțiile românești. Mulți nici nu simt nevoia. Dacă au acte în regulă în țara gazdă, loc de muncă, card bancar și chirie plătită, legătura lor administrativă cu România devine rară, redusă la pașaport, buletin, vot sau acte pentru familie.
Al doilea motiv ține de felul în care diferă statisticile între țări. Unele numără cetățenia, altele locul nașterii, altele rezidența obișnuită. Un român care a primit cetățenie spaniolă poate să nu mai apară ca cetățean român în unele registre, deși continuă să trimită bani părinților din Vaslui.
Al treilea motiv este munca temporară. Agricultura, construcțiile, îngrijirea persoanelor vârstnice, transportul, hotelurile și restaurantele au nevoie de lucrători sezonieri. Acești oameni pleacă și vin, de multe ori cu o precizie pe care statistica anuală nu o prinde bine.
Aici se vede o diferență importantă între a locui în străinătate și a munci în străinătate. Unii români trăiesc stabil acolo, cu copii înscriși la școală și ipotecă în țara gazdă. Alții rămân ancorați în România, dar își câștigă o parte din venit peste hotare. Ambele categorii trimit bani acasă, însă în moduri diferite.
Unde lucrează cei mai mulți români
Cele mai mari comunități românești din Europa se află în Italia, Germania, Spania și Regatul Unit. Aceste țări au atras români în valuri diferite. Italia și Spania au fost, pentru mulți, primele mari destinații după anii 2000, mai ales pentru construcții, agricultură, menaj, îngrijire și servicii.
Germania a devenit tot mai importantă după ridicarea restricțiilor de pe piața muncii și după ce economia germană a început să caute masiv oameni în industrie, logistică, construcții, sănătate și servicii. Regatul Unit a atras mulți români mai ales după 2014, când accesul la muncă s-a simplificat. După Brexit, lucrurile s-au așezat altfel, dar comunitatea românească de acolo rămâne mare.
În ultimii ani, Țările de Jos, Belgia, Irlanda și Austria au devenit mai vizibile. Le vezi în poveștile celor care lucrează în depozite, la sere, în abatoare, pe șantiere, în transport sau în îngrijire. Nu sunt mereu povești ușoare. Unele încep cu promisiuni frumoase și se lovesc de chirii scumpe, contracte neclare sau intermediari care iau prea mult.
Totuși, munca românilor din străinătate nu mai înseamnă doar muncă grea și prost plătită. Sunt medici, asistente, ingineri, șoferi profesioniști, IT-iști, profesori, antreprenori mici, tehnicieni, bucătari, manageri de magazin, muncitori calificați. Migrația românească s-a maturizat. Nu mai e doar valiza de carton, cum se spunea odinioară, ci și laptopul, certificatul profesional, firma mică deschisă într-un oraș străin.
Câți bani trimit acasă: între 6,7 și 7 miliarde de euro pe an, în lectura cea mai apropiată de BNR
Când intrăm în zona banilor, trebuie să fim atenți la definiții. În limbajul de zi cu zi spunem bani trimiși acasă. În statistică apar termeni ca remiteri personale, transferuri personale, compensarea salariaților și sold net. Diferența nu e moft de economist, chiar schimbă cifra finală.
În 2024, românii din străinătate au trimis acasă, în lectura folosită frecvent în spațiul public pe baza datelor BNR, aproximativ 6,7 miliarde de euro. Este o sumă uriașă. Nu e o donație romantică a diasporei către țară, ci un flux muncit, fragmentat în sute de mii de transferuri mai mici.
În 2025, datele citate din zona BNR arată o creștere modestă a remiterilor primite de la românii din străinătate. Dacă adunăm această creștere cu nivelul din 2024, ajungem în jurul pragului de 7 miliarde de euro primiți într-un an. Nu e o explozie, dar este o continuitate importantă.
Banca Mondială folosește o definiție mai largă pentru remitențele personale, care include atât transferurile personale, cât și compensarea angajaților. În această metodologie, pentru 2024 România apare cu aproximativ 9,5 miliarde de dolari primiți, adică în jur de 2,5% din PIB. De aici apar, uneori, confuziile: cineva citează 6,7 miliarde de euro, altcineva 9,5 miliarde de dolari, și amândoi pot vorbi despre același fenomen, dar prin lentile statistice diferite.
De ce unele surse spun 6,7 miliarde de euro, iar altele 9,5 miliarde de dolari
Să luăm lucrurile pe îndelete. Transferul personal este suma pe care un om o trimite familiei sau unei alte persoane din România. Intră aici banii trimiși prin bancă, aplicații, firme de transfer sau alte canale urmărite oficial.
Compensarea salariaților este altceva. Ea se referă la venitul câștigat de lucrători sezonieri, transfrontalieri sau pe termen scurt, adică oameni care muncesc într-o economie în care nu sunt considerați rezidenți pe termen lung. Banca Mondială le pune împreună în categoria remitențelor personale, ceea ce face suma mai mare.
Mai există și soldul net. Aici se scad banii care ies din România, trimiși acasă de lucrătorii străini veniți să muncească la noi. În 2025, acest sold net a coborât sub 5 miliarde de euro, pentru că lucrătorii străini din România au trimis tot mai mulți bani către țările lor.
Asta nu înseamnă că românii din diaspora au trimis brusc mult mai puțin. Înseamnă că România începe să trăiască două fenomene simultan. Pe de o parte, românii plecați continuă să trimită bani în țară. Pe de altă parte, Nepal, Sri Lanka, India, Bangladesh, Turcia sau Vietnam apar tot mai des în povestea muncii din România, iar lucrătorii veniți de acolo fac exact ce au făcut și românii plecați: trimit bani acasă.
Cum se simt 7 miliarde de euro într-o țară ca România
Șapte miliarde de euro nu se văd ca o fabrică mare la marginea orașului. Nu au siglă pe poartă. Nu vin cu panglică tăiată și discursuri.
Se văd altfel, în faianța pusă în baie, în acoperișul schimbat, în consultația plătită la privat, în pachetul trimis copilului student la Cluj, în lemnele cumpărate înainte de iarnă. Se văd în magazinele de materiale de construcții din orașele mici, în casele începute pe terenul părinților, în banii de nuntă, în mașina second hand cumpărată după câțiva ani de muncă afară.
La sat, remiterile au avut uneori efectul unei mici politici sociale private. Nu spun că au rezolvat sărăcia, ar fi prea mult. Dar au ținut multe gospodării deasupra apei, mai ales în zone unde salariile locale au rămas mici și locurile de muncă bune au fost rare.
În orașele mici, banii din diaspora au hrănit comerțul, construcțiile și consumul. Unii au deschis pensiuni, service-uri auto, mici magazine, firme de transport, cafenele sau afaceri de familie. Alții au cumpărat apartamente, mai mult ca plasă de siguranță decât ca investiție sofisticată.
Banii trimiși acasă nu sunt doar bani, sunt și control asupra propriei vieți
Când cineva trimite 300 de euro lunar mamei, banii aceia au o viață precisă. Plătesc medicamente, întreținere, alimente, o datorie. Nu intră în economie ca o noțiune abstractă, ci ca decizie domestică.
Pentru mulți plecați, remitențele sunt o formă de prezență. Omul nu e acolo la masă, nu repară gardul cu mâna lui, nu merge la ședința cu părinții, dar trimite bani. Uneori, banii devin o scuză pentru absență. Alteori sunt singura formă realistă de ajutor.
Am auzit de multe ori replica asta, spusă fără mândrie, aproape cu vină: măcar atât pot face. În spatele ei stă o socoteală dură. Dacă rămâneau acasă, poate erau lângă copii, dar fără bani. Dacă pleacă, au bani, dar lipsesc de la zile de naștere, de la boli, de la certuri mici, de la viața normală.
De aceea, nu-mi place când diaspora este tratată doar ca portofelul României. E comod să aplauzi miliardele trimise acasă și să uiți costul lor. Costul e în familii despărțite, copii crescuți de bunici, oameni îmbătrâniți prin străini și concedii petrecute mai mult la ghișee decât la odihnă.
Cine trimite cel mai mult și de unde vin banii
În ultimii ani, principalele surse ale remiterilor au fost țările unde comunitățile românești sunt numeroase și unde salariile sunt mult peste cele din România. Regatul Unit, Germania, Italia și Spania apar constant în frunte. Țările de Jos au crescut vizibil, semn că migrația românească se mută și se diversifică.
Fiecare țară are propriul profil. În Italia, mulți români lucrează în îngrijire, servicii, construcții și mici afaceri. În Germania, se simte ponderea industriei, a logisticii, a construcțiilor și a muncii calificate. În Spania, agricultura, serviciile și construcțiile au rămas importante. În Regatul Unit, tabloul e amestecat, de la depozite și transport până la sănătate, educație și antreprenoriat.
Nu toți trimit aceleași sume. Un tânăr singur, stabilit de zece ani în Germania, poate trimite rar, poate doar de sărbători. O femeie care are copii în România poate trimite lunar aproape tot ce poate economisi. Un sezonier trimite mult într-o perioadă scurtă, apoi trăiește din acei bani acasă.
Aici se vede o regulă tăcută a migrației. Cu cât omul e mai proaspăt plecat și are familia mai mult în România, cu atât trimite mai mult. Cu cât se stabilește mai adânc în țara gazdă, își ia familia lângă el, cumpără casă, face copii acolo, cu atât legătura financiară cu România se poate subția.
Ce rămâne în România după transfer
Un transfer de bani pare un gest simplu. Apeși câteva butoane, alegi suma, scrii numele destinatarului, confirmi. Dar în economie, gestul acela se rupe în mai multe bucăți.
O parte intră direct în consum. Se cumpără mâncare, haine, medicamente, combustibil, rechizite, materiale de construcții. O altă parte merge în economii. Unele familii pun bani deoparte pentru avansul la o locuință, pentru facultatea copilului sau pentru o boală care poate veni oricând.
O parte mică, dar importantă, merge în investiții. Nu investiții cum le descriu broșurile frumos tipărite, ci investiții obișnuite: o dubă pentru transport, o cameră de închiriat, un solar, un teren, un atelier, o brutărie mică. Uneori reușesc. Alteori se sting după doi ani, pentru că piața locală e slabă sau birocrația îl obosește pe om mai tare decât munca de afară.
Totuși, banii trimiși acasă nu pot înlocui salarii bune în țară, servicii publice decente și politici economice coerente. Ei ajută gospodării, nu repară singuri un stat. Aici e o nuanță pe care o pierdem ușor când ne uităm doar la miliarde.
România câștigă bani, dar pierde oameni în vârstă de muncă
Migrația a funcționat, ani întregi, ca o supapă. Când economia locală nu putea oferi destule locuri de muncă, oamenii au plecat. Au găsit salarii mai bune, au trimis bani, au redus presiunea socială de acasă.
Dar supapa a devenit, între timp, o pierdere grea de forță de muncă. România are deficit de medici, asistente, meseriași, șoferi, muncitori calificați, lucrători în construcții și oameni dispuși să intre în sectoare grele. În multe orașe mici, patronii spun același lucru: găsesc comenzi, dar nu găsesc oameni.
Așa se explică și creșterea numărului de lucrători străini veniți în România. Firmele caută oameni în Asia și în alte regiuni, pentru că românii care ar fi ocupat acele locuri sunt deja în Germania, Italia sau Olanda. E o rotație globală a muncii, numai că fiecare țară o simte la nivelul familiei.
Paradoxul e ușor amar. România trimite muncitori în vest și primește muncitori din est și sud. Românii trimit bani acasă, iar noii lucrători din România trimit și ei bani acasă la familiile lor. Cercul se lărgește, iar ideea de acasă devine, pentru milioane de oameni, un loc finanțat de la distanță.
Ce s-a schimbat după pandemie
Pandemia a fost un moment de trezire. Pentru prima dată, mulți români plecați au simțit că pot rămâne blocați între țări. Unii au revenit atunci, speriați sau obosiți. Alții au plecat din nou imediat ce s-au redeschis drumurile.
După pandemie, munca remote a schimbat o bucată mică, dar interesantă, din poveste. Sunt români care lucrează pentru firme străine din România, fără să emigreze fizic. Ei nu intră în aceeași categorie cu muncitorii plecați, dar arată că diferența salarială dintre România și vest se poate negocia uneori prin tehnologie, nu doar prin autocar sau avion.
Totuși, pentru majoritatea oamenilor, migrația rămâne concretă. Înseamnă ture, navetă, colegi străini, contracte, camere împărțite, acte, dor de casă și bani calculați la final de lună. Nu toată lumea poate lucra pe laptop dintr-un apartament din Iași pentru o companie din Berlin.
De aceea, când citim stiri actualizate Dzr.org.ro sau orice altă sursă de informare, merită să păstrăm această distincție. Una este mobilitatea digitală, alta este migrația muncii. Prima sună modern, a doua ține în continuare în picioare multe familii.
Cât trimite, în medie, un român plecat
E greu de calculat o medie curată, fiindcă nu știm exact câți trimit bani și cât de des. Dacă am împărți aproximativ 7 miliarde de euro la, să zicem, 3 milioane de români care lucrează în străinătate, ar ieși puțin peste 2.300 de euro pe an de persoană. Dar media aceasta e înșelătoare.
Unii nu trimit aproape nimic, pentru că și-au mutat toată familia în străinătate. Alții trimit 100 sau 200 de euro pe lună. Alții trimit 1.000 de euro după un sezon agricol sau după câteva luni de șantier. Sunt și oameni care trimit bani pentru investiții mari, nu pentru cheltuieli curente.
Mai corect ar fi să spunem că transferul lunar tipic, pentru cei care trimit regulat, se poate mișca între câteva sute de euro și sume mai mari în lunile bune. O familie cu doi adulți plecați poate trimite acasă mai mult decât un singur lucrător. Un părinte care întreține copii rămași în România trimite altfel decât un tânăr fără obligații.
În spatele mediei se ascunde o hartă a responsabilităților. Cine are părinți bolnavi trimite pentru sănătate. Cine are copii trimite pentru școală. Cine vrea să se întoarcă trimite pentru casă. Cine nu se mai întoarce trimite, poate, doar ca semn că nu a uitat.
Ce înseamnă aceste sume pentru stat
Pentru statul român, remiterile sunt o binecuvântare comodă. Intră valută în țară fără ca statul să construiască o fabrică, fără să pregătească un program complicat, fără să repare administrația. Oamenii muncesc afară, suportă costurile plecării, iar o parte din bani ajunge în consumul intern.
Dar statul nu ar trebui să se culce pe această pernă. Dacă românii trimit bani acasă, nu înseamnă că migrația este o strategie de dezvoltare. Înseamnă că familia românească a găsit singură o strategie de supraviețuire și, în unele cazuri, de progres.
Pe termen lung, o țară nu poate trăi sănătos dacă exportă prea multă energie umană. Banii trimiși acasă ajută, dar nu votează în consiliul local, nu predau la școală, nu operează în spitalul județean, nu repară drumuri. Pentru toate acestea e nevoie de oameni prezenți, plătiți decent și respectați.
Aici România are încă o temă grea. Nu e suficient să le spunem celor plecați să revină. Trebuie să aibă la ce reveni. Salarii, servicii publice, școli, spitale, administrație mai puțin umilitoare, orașe în care poți crește un copil fără să simți că te lupți zilnic cu pereții.
Se mai întorc românii?
Unii se întorc. Îi vezi în sate, cu mașini cu numere străine, apoi cu numere românești. Îi vezi în orașe mici, deschizând câte o afacere, cumpărând apartament, renovând casa părinților. Unii se întorc definitiv, alții doar încearcă.
Întoarcerea nu e simplă. După ani petrecuți într-un sistem mai previzibil, România poate părea obositoare. Cozile, tonul funcționarului, lipsa medicilor, școala, drumurile, toate capătă altă greutate după ce ai trăit afară.
Mai e și problema copiilor. Dacă un copil a crescut în Italia sau Germania, întoarcerea poate fi pentru el o migrație în sens invers, cu altă limbă școlară, alte reguli, alți prieteni. Pentru părinți, România este acasă. Pentru copil, acasă poate fi deja altundeva.
De aceea, probabil că România nu va recupera simplu oamenii plecați. Va recupera unii oameni, unele competențe, unele economii, unele investiții. Dar o parte din diaspora s-a așezat definitiv în alte țări. Întrebarea matură nu este doar cum îi aducem înapoi, ci cum păstrăm o legătură reală cu ei.
O cifră care să rămână în minte
Dacă ar trebui să așez totul într-o propoziție limpede, aș spune așa: aproximativ 3 milioane de români sunt legați direct de munca în străinătate într-o formă stabilă sau temporară, iar anual trimit acasă în jur de 7 miliarde de euro, cu o valoare mai mare, de peste 9 miliarde de dolari, dacă folosim metodologia largă a Băncii Mondiale. Cifra exactă se schimbă după definiție, an și sursă, dar ordinul de mărime rămâne același. Vorbim despre una dintre cele mai mari comunități de muncă migratoare din Europa.
Asta ar trebui să ne facă mai atenți, nu doar mai mândri. Fiecare miliard trimis acasă este compus din ore lucrate, spate durute, ture de noapte, limbi străine învățate pe fugă, chirii împărțite și dor ținut în frâu. Nu sunt bani căzuți din cer. Sunt bani smulși din diferența dintre ce poate oferi România și ce au găsit oamenii în altă parte.
Pe hârtie, remiterile sunt o linie în balanța de plăți. În viața de zi cu zi, sunt un plic pentru medicamente, un transfer pe telefon, o ușă nouă la casă, o taxă de școlarizare plătită la timp. Și undeva, într-o gară sau într-un aeroport, cineva își închide geanta și se uită încă o dată spre cei rămași pe peron.
