Macroeconomia si ciclurile de business

0 Shares
0
0
0

Macroeconomia examineaza economia in ansamblu pentru a explica agregate largi si interactiunile lor „de sus in jos”, adica folosind o forma simplificata de teorie a echilibrului general.

Aceste agregate includ venitul si productia nationala, rata somajului si inflatia preturilor si subgregate precum consumul total si cheltuielile de investitii plus componentele acestora. De asemenea, studiaza efectele politicii monetare si ale politicii fiscale.

Inca din anii ’60, macroeconomia s-a caracterizat printr-o integrare suplimentara in ceea ce priveste modelarea micro-bazata a sectoarelor, inclusiv rationalitatea jucatorilor, utilizarea eficienta a informatiilor de piata si concurenta imperfecta. Aceasta a abordat o preocupare indelungata cu privire la evolutiile inconsistente ale aceluiasi subiect.

Analiza macroeconomica are in vedere si factori care afecteaza nivelul si cresterea veniturilor nationale pe termen lung. Astfel de factori includ acumularea de capital, schimbarile tehnologice si cresterea fortei de munca.

Cresterea economica

Economia cresterii studiaza factori care explica cresterea economica – cresterea productiei pe cap de locuitor a unei tari pe o perioada lunga de timp. Aceiasi factori sunt folositi pentru a explica diferentele de nivel de productie pe cap de locuitor intre tari, in special de ce unele tari cresc mai repede decat altele si daca tarile converg la aceleasi rate de crestere.

Factorii mult studiati includ rata investitiilor, cresterea populatiei si schimbarea tehnologica. Acestea sunt reprezentate in forme teoretice si empirice (ca in modelele de crestere neoclasice si endogene) si in contabilitatea cresterii.

Ciclurile de afaceri

Economia unei depresii (criza economica) a reprezentat impulsul crearii „macroeconomiei” ca disciplina separata. In timpul Marii Depresii din anii 1930, John Maynard Keynes a scris o carte intitulata “Teoria generala a ocuparii fortei de munca, a interesului si a banilor” care contine teoriile cheie ale economiei keynesiene.

Keynes a sustinut ca cererea agregata de bunuri ar putea fi insuficienta in timpul crizei economice, ceea ce duce la somaj inutil ridicat si pierderi ale productiei potentiale.

Prin urmare, el a sustinut raspunsuri politice active din partea sectorului public, inclusiv actiuni de politica monetara de la banca centrala si actiuni de politica fiscala ale guvernului pentru a stabiliza productia in ciclul de afaceri.

Astfel, o concluzie centrala a economiei keynesiene este aceea ca, in unele situatii, nici un mecanism automat puternic nu misca productia si ocuparea fortei de munca catre un nivel de angajare complet. Modelul IS / LM al lui John Hicks a fost cea mai influenta interpretare a Teoriei generale.

De-a lungul anilor, intelegerea ciclului de afaceri s-a ramificat in diferite programe de cercetare, in cea mai mare parte legate de sau distincte de keynesianism. Sinteza neoclasica se refera la reconcilierea economiei keynesiene cu economia neoclasica, precizand ca keynesianismul este corect pe termen scurt, dar calificat de considerente de tip neoclasic pe termen mediu si lung.

Noua macroeconomie clasica, deosebita de viziunea keynesiana a ciclului de afaceri, ofera o compensare a pietei cu informatii imperfecte. Include ipoteza venitului permanent al lui Friedman privind consumul si teoria „asteptarilor rationale”, condusa de Robert Lucas plus teoria reala a ciclului de afaceri.

In schimb, noua abordare keynesiana pastreaza asumarea rationala a asteptarilor, insa presupune o serie de esecuri ale pietei. In special, noii keynesieni presupun ca preturile si salariile sunt dinamice, ceea ce inseamna ca nu se adapteaza instantaneu la schimbarile conditiilor economice.

Astfel, noii clasici presupun ca preturile si salariile se adapteaza automat, in timp ce noii keynesieni considera ca ocuparea completa se realizeaza automat doar pe termen lung si, prin urmare, sunt necesare politici ale guvernului si ale bancilor centrale pentru ca „pe termen lung” poate insemna o perioada extrem de mare.

Somajul

Valoarea somajului intr-o economie este masurata in functie de rata somajului, adica procentul de lucratori fara locuri de munca din forta de munca existenta. Forta de munca include doar lucratorii care cauta activ locuri de munca.

Persoanele care sunt pensionate, urmeaza educatie sau sunt descurajate sa caute un loc de munca din lipsa de perspective de angajare, sunt excluse din forta de munca. Somajul poate fi, in general, impartit in mai multe tipuri care sunt legate de diferite cauze.

Modelele clasice ale somajului apar atunci cand salariile sunt prea mari pentru ca angajatorii sa fie dispusi sa angajeze mai multi lucratori. In concordanta cu somajul clasic, somajul frictional apare atunci cand exista locuri de munca vacante adecvate pentru un lucrator, dar durata necesara pentru cautarea si gasirea locului de munca duce la o perioada de somaj.

Somajul structural acopera o varietate de cauze posibile ale somajului, inclusiv o nepotrivire intre competentele lucratorilor si competentele necesare pentru locurile de munca deschise. O cantitate mare de somaj structural poate aparea atunci cand o economie tranzitioneaza industriile si lucratorii, considerand ca setul lor de abilitati anterioare nu mai este necesar.

Somajul structural este similar cu somajul frictional, deoarece ambele reflecta problema potrivirii lucratorilor cu posturile vacante, dar somajul structural acopera timpul necesar pentru dobandirea de noi abilitati, nu doar procesul de cautare pe termen scurt.

In timp ce unele tipuri de somaj pot aparea indiferent de starea economiei, somajul ciclic apare atunci cand cresterea stagneaza. Legea lui Okun reprezinta relatia empirica dintre somaj si cresterea economica. Versiunea initiala a legii lui Okun afirma ca o crestere de 3% a productiei, ar duce la o scadere a somajului cu 1%.

Banii si politica monetara

Banii reprezinta un mijloc de plata finala pentru bunurile din majoritatea economiilor sistemului de preturi si reprezinta unitatea de cont in care sunt de obicei mentionate preturile. Banii au acceptabilitate generala, consistenta relativa in valoare, divizibilitate, durabilitate, portabilitate, elasticitate in aprovizionare si longevitate, cu incredere in masa a publicului.

Include moneda detinuta de depozitele publice nebancare si depozitele verificabile. Au fost descrisi ca o conventie sociala, precum limbajul, utila in mare parte pentru ca este utila altora. In cuvintele lui Francis Amasa Walker, un cunoscut economist din secolul al XIX-lea, „Banii sunt ceea ce produce banii”.

Ca mijloc de schimb, banii faciliteaza comertul. Este esential o masura a valorii si, mai important, un depozit de valori constituind o baza pentru crearea creditului. Functia economica poate fi contrastata cu barter (schimbul monetar).

Avand in vedere o gama diversa de produse si producatori specializati, barterul poate atrage o coincidenta dubla greu de localizat in ceea ce priveste ceea ce este schimbat. Banii pot reduce costul de tranzactie din cauza acceptabilitatii. Atunci, este mai putin costisitor pentru vanzator sa accepte bani in schimb, decat ceea ce cumparatorul produce.

La nivelul unei economii, teoria si dovezile sunt in concordanta cu o relatie pozitiva de la oferta totala de bani la valoarea nominala a productiei totale si la nivelul preturilor generale. Din acest motiv, gestionarea ofertei de bani este un aspect cheie al politicii monetare.

0 Shares
You May Also Like