Într-o seară caldă, din acelea în care Bucureștiul pare că respiră mai greu, am intrat pe o străduță din centru ca să mă văd cu un fotograf. Nu era nici un decor de film, doar lumină galbenă de felinar și miros de asfalt încălzit. El a venit cu aparatul în geantă, dar cu mâinile goale, ca un om care știe că, la final, nu obiectul contează, ci felul în care te privește.
Am stat la o masă mică într-o cafenea care își ascundea muzica sub vocile oamenilor și am început să vorbim. Nu despre obiective, nu despre pixeli. Despre cum se simt mirii când văd pozele după un an, despre ce rămâne dintr-o zi care trece, sincer, fulgerător. La un moment dat a zis ceva ce mi-a rămas în cap: că fotografia de nuntă e mai mult despre memorie decât despre estetică. Mă rog, estetica ajută, dar memoria e miezul.
Alegerea fotografului de nuntă nu e o bifă pe o listă. E o decizie care îți poate da liniște, sau îți poate lăsa un gust amar când ar trebui să fie numai bucurie. În București, cu atâtea opțiuni și cu atâtea vitrine lucioase, ai impresia că alegi dintre sute de “cei mai buni”. Și tocmai de asta e ușor să te grăbești. Graba și regretul, dacă stau să mă gândesc, sunt cam prieteni.
Textul ăsta e scris ca pentru un prieten. Fără ton profesoral, fără rețete perfecte. Am văzut destule nunți, am auzit destule povești, inclusiv de la oameni care au plâns la vizionare, dar nu din emoție, ci din frustrare. Așa că o să încerc să pun ordine în haos, cu mult bun simț și cu un pic de subiectivitate. Pentru că da, aici subiectivitatea contează. Nunta nu e un examen, e o zi care se ține minte.
Bucureștiul ca decor, dar și ca personaj
Bucureștiul te ajută și te încurcă în aceeași frază. Îți oferă clădiri cu aer de epocă, scări care par făcute pentru fotografii, curți ascunse în spatele unor porți grele. Apoi îți dă trafic, claxoane, lumină schimbătoare și acel tip de aglomerație care îți rupe ritmul exact când ai impresia că, gata, ai prins momentul.
Un fotograf bun nu “știe Bucureștiul” doar ca hartă. Îl simte. Știe că la o cununie civilă într-o sală mică și înghesuită, lumina poate fi crudă și fețele pot ieși obosite dacă nu stăpânești expunerea. Știe că la biserică, într-un colț cu lumânări și icoane, ai nevoie de o mână sigură, altfel ai umbre tari și piele cu nuanțe ciudate. Și mai știe ceva care pare banal, dar nu e: știe să se miște fără să facă din el spectacol.
În București, tentația fotografului de a se impune e mai mare. Concurența e mare, orgoliile sunt mari, iar unii confundă prezența cu puterea. Tu nu cauți putere. Cauți un om care să fie acolo, dar să nu te consume.
Dacă vrei un test simplu, aproape copilăresc, dar eficient, gândește-te așa: fotograful tău e omul care o să fie lângă tine când ești încă în halat, cu părul prins în ace și cu emoția în stomac. Dacă ideea asta te crispează, poate nu e omul potrivit. Dacă te liniștește, e un semn bun.
Înainte de portofoliu, clarifică ce vrei să simți
Dacă te întreb ce fel de fotografii vrei, sunt șanse să-mi spui: “frumoase”. Și e normal. Doar că “frumos” e un cuvânt leneș. Se așază comod peste orice și nu te ajută când trebuie să alegi.
Poate vrei imagini luminoase, aerisite, cu piele caldă și alburi curate, genul de cadru care arată bine și peste zece ani. Poate îți place stilul mai întunecat, cu contraste și umbre dramatice, aproape cinematografic. Poate vrei totul cât mai natural, fără prea multă editare, fără piele netezită până devii alt om. Sau poate, din contră, vrei o estetică editorială, mai aranjată, mai “revistă”, cu pozare și regie fină.
Îți spun un lucru simplu, dar ușor de sărit: dacă nu te recunoști în fotografiile din portofoliu, nu contează cât sunt de bune tehnic. Ai nevoie să te vezi pe tine acolo. Nu o mireasă generică, nu un cuplu generic, ci energia ta, felul tău de a râde, expresia ta când te emoționezi. Fără asta, pozele pot fi impecabile și totuși străine.
În punctul ăsta, internetul te duce repede în spirala căutărilor. Într-un moment îți spui că intri doar să vezi câteva idei, iar peste o oră te trezești cu zece tab-uri deschise și te uiți la același apus din altă locație.
Când începi, e normal să cauți după expresia fotograf nunta Bucuresti, dar după primele minute merită să schimbi întrebarea. Nu “cine e cel mai tare”, ci “cine mi se potrivește”.
Și mai e ceva, o mică sinceritate: uneori, fotografia care te convinge nu e cea perfectă, ci cea vie. O imagine în care râzi cu gura deschisă, în care îți cade un fir de păr pe frunte, în care cineva din spate îți face cu ochiul. E semn că fotograful a fost atent la viață, nu doar la formă.
Portofoliul, adică adevărul, nu vitrina
Portofoliul e ca vitrina unei cofetării. Nu vezi făina, nu vezi mizeria, nu vezi eșecurile, vezi prăjitura perfectă. Asta nu înseamnă că e o minciună, dar înseamnă că e incomplet.
Un fotograf serios are imagini puternice, sigur. Dar diferența dintre un fotograf bun și unul care te lasă cu regrete se vede în continuitate. Caută să vezi o nuntă întreagă, nu doar un “best of”. Cere o galerie completă, sau măcar o selecție mare, cu pregătiri, biserică, petrecere, momentele de după miezul nopții, când lumea e obosită și luminile sunt, să fim corecți, proaste.
Acolo se vede stăpânirea. Acolo se vede dacă știe să fotografieze bunica atunci când plânge în tăcere, nu doar mireasa când zâmbește la apus. Acolo se vede dacă poate să facă un cadru decent într-o cameră mică de hotel, cu tavan jos și cu pereți galbeni. Bucureștiul e plin de astfel de situații, iar nuntă fără colțuri “nefotogenice” nu există, oricât ai vrea.
În timp ce te uiți, urmărește și cum arată oamenii. Nu în sens de frumusețe, ci în sens de adevăr. Pielea e piele, are textură. Dacă toată lumea arată ca din plastic, e o alegere de stil. Poate îți place, poate nu. Dacă nu îți place, mai bine îți dai seama acum, nu când primești pozele.
Mai e ceva subtil: uită-te la lumină, la umbre, la felul în care sunt tratate alburile rochiei și negrul costumului. Uneori, un fotograf poate să facă imagini superbe în exterior, dar să piardă complet controlul in interior, fiind condiții de iluminare dificile. Sau invers. Și o nuntă, în București mai ales, trece prin multe spații într-o singură zi.
Fotograful ca povestitor, nu ca furnizor de cadre
Sunt fotografi care îți livrează o colecție de imagini și atât. Corecte, curate, aproape impersonale. Și sunt fotografi care construiesc o poveste, fără să o inventeze. Asta e diferența care se simte, nu doar se vede.
Povestea nu înseamnă să îți regizeze emoțiile. Înseamnă să știe că pregătirile au o tensiune aparte, că biserica are solemnitatea ei, că petrecerea e o explozie, și că există momente intermediare, mici, care leagă totul. Un privit în oglindă, o mână pe umăr, un tată care își aranjează cravata de parcă se pregătește de un discurs, deși nu va ține nici unul.
Când te uiți la o galerie completă, întreabă-te dacă simți curgerea asta. Dacă fotografiile au ritm. Dacă te țin acolo, ca un film bun. Dacă simți că “așa a fost”. Asta e, în fond, promisiunea.
Chimie, încredere și felul în care se poartă cu oamenii
Poți să găsești un fotograf extraordinar, iar dacă te simți ciudat lângă el, totul se strică încet, ca un nod pe care nu reușești să-l desfaci. Nu e nevoie să fii prieten cu fotograful. Dar ai nevoie să nu te închizi în tine când îl vezi.
La întâlnire, ascultă-l. Nu doar ce spune, ci cum spune. Dacă îți vorbește de parcă îți face o favoare că te primește, ai un semn de întrebare mare. Dacă îți promite că “face minuni” în orice condiții, tot semn de întrebare e. Un om bun are un soi de modestie practică. Îți spune ce poate, îți spune ce nu poate și îți explică fără să te sperie.
Întreabă-l cum lucrează cu mirii care nu sunt obișnuiți cu camera. Pentru că mulți nu sunt. Majoritatea, sincer, se simt caraghios când trebuie să pozeze. Și aici se vede diferența dintre un fotograf care “te pune” și unul care te conduce. Unul îți dă comenzi. Celălalt îți dă context, îți dă un gest mic, îți dă un moment, și din momentul acela apare fotografia.
Am văzut fotografi care intră în casa miresei ca niște stăpâni ai luminii, care mută scaune, ridică draperii, ridică tonul. Uneori iese o poză bună, sigur, dar tu nu vrei o poză bună pe nervii familiei. Vrei o zi care curge, iar fotograful e acolo ca un martor atent, nu ca un regizor nervos.
Întrebările care te feresc de surprize, fără să te simți “prea tehnic”
Mulți oameni evită întrebările clare ca să nu pară dificili. E un reflex, să nu deranjezi. Numai că aici nu e vorba de deranj. E vorba de a ști ce cumperi, ca să nu te trezești cu un gol în stomac după.
Vorbește despre timp. Câte ore stă? Ce înseamnă “acoperire completă” în limba lui? Dacă pregătirile încep la o oră, dar mireasa întârzie, cum se ajustează? Dacă petrecerea se prelungește, se poate sta în plus și la ce condiții? În București, întârzierile sunt aproape un sport local, iar dacă nu ai clarificat asta, riști discuții în noaptea nunții, când ultimul lucru pe care îl vrei e să negociezi.
Vorbește despre livrare. Nu doar “când”, ci și “cum”. Primești galerie online? Primești fișiere la rezoluție mare? Există o selecție gândită pentru print? Dacă vrei album, cine îl face și cum arată, fiindcă albumele sunt o lume separată, cu diferențe mari de calitate.
Vorbește despre editare. Unii fotografi livrează puțin și editat intens. Alții livrează mult și editat mai discret. Nici una dintre variante nu e universal bună. Important e să știi dinainte ce primești, ca să nu te aștepți la o mie de imagini și să primești două sute, sau să te trezești cu o mie și să nu ai chef să le vezi pe toate.
Și vorbește despre siguranță, fără să te rușinezi. Întreabă dacă are echipament de rezervă. Întreabă ce face dacă se îmbolnăvește. Întreabă dacă lucrează singur sau cu un al doilea fotograf. În ziua nunții, nu ai timp pentru improvizații, iar un profesionist adevărat are planuri, nu scuze.
Tonul întrebărilor contează. Dacă le pui calm, prietenos, fără să suni ca la interogatoriu, un fotograf serios nu se supără. Din contră, de multe ori se bucură. Înseamnă că vorbește cu oameni care iau lucrurile în serios.
Contractul, adică locul în care romantismul se întâlnește cu realitatea
Da, contractul nu are poezie. Nici rochia nu are poezie când o duci la curățătorie. Dar ai nevoie de el.
Citește contractul ca pe un text care te privește direct. Să fie clar ce servicii primești, ce include pachetul, ce nu include. Să fie clar cum se plătește avansul și ce se întâmplă dacă schimbi data sau anulezi. Nunta e un eveniment, dar și un contract, iar viața are obiceiul să se bage între planuri, uneori cu brutalitate.
Fii atent la formulările ambigue. Dacă scrie “se livrează fotografiile editate”, întreabă câte, măcar orientativ. Dacă scrie “în termen rezonabil”, cere un termen concret. Dacă scrie “în caz de forță majoră”, întreabă ce înseamnă efectiv, cine decide și cum se procedează.
Mai e un aspect care se discută rar, dar e important: drepturile asupra imaginilor. Tu vrei să primești fotografiile ca să le folosești în familie, să le printezi, să le pui în ramă, să le arăți prietenilor. Fotograful, la rândul lui, poate să vrea să le folosească pentru portofoliu. Aici nu există un “corect” universal. Există doar o înțelegere clară. Dacă nu vrei să apari pe internet, spune asta din start și vezi dacă omul e dispus. Dacă vrei să apari, dar cu anumite limite, tot din start.
În București, unde social media e aproape un al doilea registru al vieții, am văzut oameni care au descoperit pozele de la nuntă pe pagini publice înainte să le primească ei. Și au rămas cu o senzație ciudată, ca și cum cineva le-a furat debutul. Nu pentru că fotograful a fost rău intenționat, ci pentru că nu s-a vorbit despre asta.
Despre discreție, intimitate și felul în care te simți văzut
O nuntă scoate la suprafață oameni în ipostaze pe care nu le vezi zilnic. Un tată care își ține emoția în gât și o pierde când își vede fata în rochie. O mamă care vrea să fie tare și nu reușește. Prieteni care devin brusc sentimentali. Și, da, și acele momente când cineva bea prea mult și n-ar vrea să fie fotografiat.
Un fotograf bun nu e doar un tehnician. E un fel de psiholog mut, care simte când să ridice camera și când să o lase jos. E diferența dintre o poveste pe care o vrei și o expunere pe care o regreți.
De aceea, când vorbești cu fotograful, încearcă să afli cum vede el limitele. Îți respectă spațiul? Își cere voie când intră în camera în care mireasa își pune rochia? Își face loc cu politețe sau împinge? Îți arată că are tact? Tactul nu se învață din tutoriale, iar în fotografie se vede imediat.
Recomandările, recenziile și acel “ceva” care nu se scrie
Recenziile ajută, dar pot fi și un teatru. Unele sunt sincere, calde, scrise cu emoție. Altele sunt atât de perfecte încât parcă le-a scris cineva cu un zâmbet de vânzător. Nu te lăsa orbit de stele.
Dacă poți, vorbește cu oameni care au lucrat efectiv cu fotograful. Cere, cu bun simț, un contact al unui cuplu care a acceptat să dea feedback. Nu ca să iei pe cineva la rost, ci ca să auzi o voce umană. Întreabă cum s-a simțit colaborarea, dacă a fost punctual, dacă a livrat la timp, dacă au existat discuții neplăcute. O discuție scurtă te poate scuti de mult stres.
Și mai e un truc simplu: uită-te la fotografiile de pe pagina lui, dar și la fotografii în care e etichetat de invitați. Acolo se vede adesea energia din ziua evenimentului, nu doar cadrele alese cu grijă.
Prețul, adică locul în care oamenii se păcălesc singuri
E tentant să spui: “dacă e mai scump, e mai bun”. Uneori e adevărat. Alteori e doar marketing. E tentant și invers: “toți fac același lucru, de ce să dau mai mult?”. Aici se ascunde regretul cel mai frecvent.
Prețul în fotografie nu e doar pentru ziua nunții. E pentru orele de selecție, editare și arhivare, pentru echipament, pentru experiență, pentru faptul că omul ăla a fost în situații grele și a ieșit din ele cu rezultate bune. Când cineva îți fotografiază nunta, îți fotografiază o singură dată. Nu există “mai facem o dată”.
În București, diferențele de buget sunt mari și nu e cazul să te arunci peste ce nu îți permiți. Dar e cazul să înțelegi ce primești pentru banii tăi. Unii includ album, alții nu. Unii vin cu al doilea fotograf, alții lucrează singuri. Unii livrează rapid, alții au termene lungi. Nu spun că termenul lung e automat rău, poate omul are un flux de lucru atent. Doar că vrei să știi.
Și mai e ceva care se spune rar: dacă simți că un fotograf îți vorbește doar despre bani, fără să te întrebe nimic despre voi, e un semn că vede nunta ca pe o prestație repetitivă. Tu vrei un profesionist, dar vrei și o curiozitate reală.
Întâlnirea de probă și ședința înainte de nuntă, dacă vrei să fii sigur
O ședință foto înainte de nuntă poate părea un moft. În realitate, e o repetiție bună. Nu pentru pozat, ci pentru relație.
În timpul ședinței, observi dacă omul te face să te simți natural. Dacă îți vorbește calm. Dacă îți arată cadrele cu bucurie, nu cu superioritate. Observi dacă te corectează blând, fără să te facă să te simți stângaci. Observi și dacă își ține cuvântul, dacă livrează ce a promis, chiar și la nivel mic.
Mai observi ceva important: cum te vezi pe tine. Dacă te uiți la o fotografie și zici “ăsta sunt eu, doar că arăt mai liniștit”, e bine. Dacă te uiți și zici “nu mă recunosc”, e un semn că stilul sau interacțiunea nu sunt pentru tine.
Uneori, ședința asta te ajută și la altceva: îți arată cât de mult contează să ai un om care știe să te pună în lumină, la propriu și la figurat. Și te mai scutește de panica din ziua nunții, când brusc aparatul pare că devine un ochi imens care te urmărește.
Ziua nunții și rolul tău în propriile fotografii
Aici o să spun ceva care poate supără un pic: fotograful nu poate salva complet o zi haotică. Poate scoate cadre bune din haos, sigur, dar dacă totul e pe fugă, dacă nu există nici un răgaz, dacă lumea e mutată dintr-un loc în altul ca la șah, fotografiile vor avea această încordare.
Bucureștiul îți complică logistica. Drumul dintre pregătiri și biserică poate să fie scurt pe hartă și lung în realitate. Dacă îți faci un program strâns, riști să ajungi transpirat, grăbit, nervos. Iar camera vede nervul, nu-l ascunde.
Discută cu fotograful despre ritmul zilei. Nu ca să îți facă el programul, ci ca să îți spună unde se pierde timpul, unde merită să lași o pauză. Uneori, zece minute de liniște între două momente mari îți schimbă complet expresia feței. Și asta se vede în fotografii mai mult decât orice filtru.
Ședința de cuplu în ziua nunții e un exemplu bun. Unii o pun la apus, pentru lumină. Sună frumos. Numai că apusul în București poate să fie blocat de clădiri, de copaci, de nori, de tot.
Dacă te agăți rigid de un moment, poți să pierzi o ședință bună. Un fotograf cu experiență are flexibilitate. Îți găsește o lumină bună și la o umbră de clădire, și într-un parc, și pe o alee banală, dacă acolo e momentul vostru.
Bucureștiul, lumina lui și ideea de plan B
Dacă ai făcut vreodată o plimbare pe lângă Cișmigiu într-o după-amiază de toamnă, știi lumina aia. E moale, cade frumos pe fețe, te face să arăți mai odihnit decât ești. În schimb, vara, la prânz, în mijlocul orașului, lumina e ca un reflector nemilos. Îți scoate umbre sub ochi și îți arată oboseala.
De asta e util să discuți cu fotograful nu doar despre “unde facem poze”, ci și despre când. Uneori, locul perfect la ora greșită devine o luptă. Alteori, un loc banal, dar cu umbră bună, îți dă un set de fotografii superbe. Aici se vede experiența în oraș, nu în teorie.
Mai e și ploaia. În București, ploaia are un simț al ironiei. Poate începe fix când ai ieșit de la coafor și ți-ai pus rochia. Dacă totul e gândit doar pentru “dacă e frumos afară”, stresul crește. Un fotograf cu cap are mereu o variantă de interior, sau măcar o idee simplă, un hol cu lumină bună, o scară interesantă, o verandă, ceva care să nu transforme ploaia în tragedie.
Am văzut cupluri care au făcut cele mai frumoase cadre sub o umbrelă banală, pe o alee udă, cu asfaltul lucind ca o oglindă. A fost nevoie doar de cineva care să nu se panicheze.
Când fotografia și filmarea se calcă pe picioare
Mulți aleg și videograf, ceea ce e firesc. Doar că uneori echipele nu se cunosc, nu comunică, și în ziua nunții devine un mic război de poziții. Fotograful vrea un cadru dintr-un unghi, videograful vrea același unghi, iar voi rămâneți la mijloc, ca niște actori care nu au cerut să joace într-o comedie.
Întreabă fotograful cum colaborează cu videografii. Dacă are oameni cu care a lucrat bine, dacă e dispus să își coordoneze mișcările, dacă știe să împartă spațiul. Un profesionist nu se simte amenințat de o altă cameră. Înțelege că povestea e comună.
Și fii atent la energia din discuție. Dacă simți încă de la început rivalitate, orgoliu, replici tăioase despre alți furnizori, nu e un semn bun. În ziua nunții, tu nu ai nevoie de tensiuni între oameni plătiți să lucreze pentru tine.
Pozele de familie și acel moment care sperie pe toată lumea
Există un adevăr pe care îl spun și fotografii, și mirii, și invitații, dar fiecare îl spune cu alt ton: pozele de grup sunt grele. Nu din cauza aparatului, ci din cauza oamenilor. Cineva lipsește, cineva se supără că nu e în primul rând, cineva pleacă să fumeze fix atunci.
Aici ajută enorm dacă fotograful are o mână bună de organizare, fără să devină sergent. Unii fotografi sunt foarte buni la partea artistică, dar se pierd când trebuie să cheme oamenii. Alții au o voce fermă și calmă, și scot grupurile repede, cu zâmbete reale, nu cu grimase.
Înainte de nuntă, vorbește despre asta. Spune-i cine sunt persoanele importante, cine ține la astfel de fotografii, cine evită camera. Uneori, un detaliu mic, cum ar fi faptul că bunicul obosește repede, schimbă tot. Dacă îl ții prea mult în picioare doar pentru că “mai facem o poză”, se vede în privire.
Și mai e o chestiune fină: familia extinsă are propriile tensiuni, iar nunta le scoate la suprafață. Un fotograf cu tact simte când să grăbească și când să nu insiste. Nu vrei să ajungi să ai în album un zâmbet forțat lângă cineva cu care nu vorbești de ani.
Dacă nu te simți fotogenic, nu ești un caz pierdut
Am auzit de sute de ori fraza asta: “Eu ies prost în poze”. De cele mai multe ori, nu e adevărat. E doar o experiență proastă, adunată în ani, din poze făcute pe fugă, din unghiuri nefericite, din lumină dură.
Un fotograf bun te ajută, fără să te simți “corectat”, să stai mai relaxat. Îți dă un ritm. Îți spune să respiri, să nu încordezi umerii, să nu îți blochezi maxilarul. Și, poate cel mai important, îți dă un motiv să zâmbești real, nu comandat.
Când alegi, uită-te în portofoliu la oamenii care nu par modele. Vezi dacă apar cu demnitate, cu naturalețe, cu un soi de frumusețe omenească, nu doar cei foarte fotogenici. Dacă fotograful știe să scoată bine oameni diferiți, sunt șanse mari să te scoată bine și pe tine.
Stilul care îmbătrânește frumos și capcana modei de moment
E ceva seducător în tendințe. Apar pe Instagram, se rostogolesc dintr-un cont în altul, și într-o săptămână ai impresia că toată lumea vrea exact aceeași fotografie: un cuplu în contralumină, un voal aruncat în aer, o culoare ușor arămie ca într-un film vechi. N-am nimic cu asta. Problema apare când trendul devine obligatoriu.
Fotografiile de nuntă au un defect și o calitate în același timp: rămân. Nu poți să le schimbi după doi ani, când ți se pare că estetica aia, care părea “wow”, te obosește. De aceea, când alegi un fotograf, gândește-te și la cum o să arate pozele în viitor, când nu vei mai fi în febra pregătirilor.
Dacă editarea e atât de agresivă încât îți schimbă culoarea pielii, dacă albul rochiei e mereu gri sau mereu ars, dacă fiecare cadru are același filtru apăsat, s-ar putea ca peste timp să simți că te uiți la o modă, nu la o amintire.
Un fotograf bun își asumă o estetică, dar nu se ascunde în spatele ei. Vezi asta când portofoliul are și nunți la prânz, și nunți pe ploaie, și nunți în săli întunecoase, și totuși imaginile par din aceeași lume. Coerența e un semn de maturitate, nu de rigiditate.
După nuntă, când primești pozele și începi să le trăiești a doua oară
Momentul în care primești fotografiile e, pentru mulți, o a doua nuntă. Nu cu rochie și flori, ci cu acea senzație că retrăiești. Uneori zâmbești la detalii pe care nu le-ai văzut. Uneori te emoționezi la gesturi pe care nu le-ai simțit atunci.
Aici e important să fii realist și blând cu tine. Nu o să fie toate cadrele “instagramabile”. Și e bine. O nuntă e vie, are imperfecțiuni, are ochelari strâmbi, are copii care aleargă, are oameni care clipesc exact când nu trebuie. Dacă un fotograf îți livrează o poveste prea perfectă, fără nici o asperitate, întreabă-te dacă e povestea ta sau o reclamă.
Dacă ai ales bine, nu o să simți regret. Nu pentru că fiecare poză e genială, ci pentru că, atunci când te uiți, simți că ziua aia a fost văzută cu bun simț, cu atenție și cu inimă.
Arhivarea și albumul, adică lucrurile plictisitoare care te salvează
Sună plictisitor, știu. Dar după ce trece nunta și după ce primești fotografiile, începe viața lor lungă. Unii le țin pe un stick uitat într-un sertar. Alții le pun pe un hard și apoi hardul moare. Se întâmplă. Te doare mai târziu, când ai chef să revezi și nu mai găsești.
Întreabă fotograful dacă îți recomandă o soluție de păstrare, dacă păstrează și el o copie o vreme, dacă îți oferă galerie online cu termen decent. Nu ca să îl transformi în depozit de amintiri, ci ca să știi ce responsabilități ai tu după.
Și, dacă tot suntem aici, albumul printat e mai important decât pare. Telefonul e comod, dar te obosește. Albumul, în schimb, îl pui pe masă și se adună lumea în jurul lui ca în jurul unei povești. E un obiect care dă greutate amintirii. Nu îl face obligatoriu, dar nu îl trata nici ca pe un moft fără sens.
Cu o săptămână înainte, când toți devin nervoși și apar telefoanele
Există un moment, de obicei cu câteva zile înainte de nuntă, când începi să primești mesaje din toate părțile. Nașii întreabă ceva, locația cere confirmări, florăria schimbă o oră, cineva îți spune că “ar fi bine” să mai adaugi un element la program. În vârtejul ăsta, relația cu fotograful ar trebui să fie printre cele mai simple.
Dacă ai ales bine, discuția din perioada asta e calmă și practică. Îi trimiți programul actualizat, îi dai adresele, îi spui dacă există restricții la locație, iar el îți confirmă. Uneori îți atrage atenția la o posibilă problemă, cum ar fi un drum prea lung între două puncte sau o pauză prea mică pentru ședința de cuplu. Nu o spune ca să te streseze, o spune ca să te ajute.
Dacă ai ales prost, fix acum începe senzația de nisip în pantofi. Nu răspunde la mesaje, răspunde vag, schimbă condiții, te face să simți că îl deranjezi. E o stare care te roade, fiindcă nu mai ai chef de surprize.
Poți să eviți asta printr-o obișnuință simplă: păstrează comunicarea clară și scurtă. Nu ai nevoie să scrii romane, doar să te asiguri că toată lumea știe unde trebuie să fie și când. În ziua nunții, orice neînțeles devine nerv, iar nervul se vede în fotografii.
Bucureștiul, încă o dată, și ideea de a alege fără teamă
Când te gândești la “cel mai bun”, e ușor să te blochezi. Bucureștiul îți oferă prea multe opțiuni și te face să simți că, orice alegi, undeva există ceva mai bun. Adevărul e că nu ai nevoie de “cel mai bun” în abstract. Ai nevoie de omul care îți înțelege ritmul, care îți respectă familia, care îți livrează ce promite și care îți face loc să fii tu.
Dacă îți rămâne o singură idee, aș vrea să fie asta: alegerea fotografului nu e despre a evita greșelile altora, ci despre a-ți asuma ce vrei și a găsi omul care poate să îți dea asta, fără să te stoarcă de energie.
În ziua nunții o să ai destule emoții. Nu îți mai trebuie și frica de cameră. Alege pe cineva lângă care respiri normal. Asta, culmea, se vede în poze.
